Cercetătorii au constatat că extrovertiţii mint mai des decât introvertiţii şi cu toate că bărbaţii şi femeile mint în egală măsură, "stilul" lor de a minţi diferă. Minciunile bărbaţilor tind să fie mai egoiste, tind să servească încercării de a-i face pe ei înşişi să apară cât mai bine, în timp ce minciunile femeilor tind să fie direcţionate spre cealaltă persoană, în încercarea de a o face pe aceasta să se simtă cât mai bine.

Copiii mint începând cu vârsta de 3 ani, adulţii continuând să fructifice această “tradiţie“. Mulţi părinţi se întreabă cum sau ce ar trebui să facă atunci când copilul lor minte. Cum trebuie să reacţioneze părinţii la minciunile copiilor depinde foarte mult de fiecare situaţie în parte, de vârsta copilului şi de regulile stabilite în familie, în ceea ce priveşte minciuna. În general, la preşcolari minciuna este destul de comună. Aceştia folosesc 2 tipuri de minciuni: poveştile inventate în care exagerează cu descrierile şi al doilea tip de minciuni este atunci când vor să obţină sau să evite ceva. În acest caz părinţii nu ar trebui să încerce să contracareze, în schimb, pot scoate în evidenţă că minciuna nu este bună şi că este foarte important să spună adevărul. Expresiile faciale sunt unul din semne. Când copilul spune adevărul, în general, este relaxat şi expresiile faciale arată asta. Copiii care nu spun adevărul sunt anxioşi şi expresiile faciale le vor trăda anxietatea.

Minciuna este până la urmă o abatere conştientă de la adevăr. În unele cazuri, minciuna ne poate salva din anumite situaţii neplăcute. Cel ce minte şi reuşeşte să scape de o încurcătură are satisfacţia de a fi evitate mustrarea sau o pedeapsă a cuiva. De obicei, un mincinos îl putem recunoaşte prin gesturi, semnale fizice care îl trădează pe acesta. Mincinoşii îşi schimbă vocea. Vorbesc mai sus sau mai jos, mai rar sau mai repede, mai tare sau mai încet ca de obicei. Mincinoşii se exprimă altfel: deseori ei au un mod înţepat de a vorbi. Aceştia caută subterfugii, evită să răspundă. La întrebările importante, ei nu răspund deloc sau doar în treacăt. Mincinoşii vor să distragă atenţia. Îşi fac de lucru cu tot felul de obiecte, evită privirile, îşi plimbă ochii încolo şi-ncoace. Ei nu-şi stăpânesc mimica. Colţurile gurii li se contractă brusc, buza inferioară, pleoapele sau sprâncenele încep să tremure. Mincinoşii nu se simt în apele lor. Înghit mai des, se-nroşesc, transpiră, respiră gâfâit, îşi dreg vocea, îşi schimbă mereu poziţia picioarelor.

Din punct de vedere psihosociologic, minciuna este o strategie protectivă, adaptivă şi succesivă de inserţie optimală a individului în complicata reţea socială. Aceasta îi asigură atât neutralitatea sau distanţarea necesară, atunci când societatea nu-i este pe plac, cât şi implicarea inteligentă în vederea obţinerii unei poziţii sau profit maxim când crede de cuviinţă. În acelaşi timp, prezenţa minciunii poate da seama de calitatea relaţiilor care reglementează societatea, de profilul comunicării dintre diferiţii protagonişti sociali. Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conştiinţei, o gândire de tip simbolic, o decentrare şi dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni ale fiinţei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este mai uşor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai uşor prin mimică sau gestică. Mâinile sau faţa noastră sunt mai sincere, mai transparente.