Cine face păcat fără să ştie, îl îndreaptă când înţelege; cine face păcat dinadins, niciodată nu-l poate uita…

Păcatul a existat de când este omenirea, există şi va exista cât va dura omenirea. Indiferent de civilizaţie, ştiinţă sau tehnică, interiorul omului, cu păcatele sau virtuţile lui, a rămas acelaşi. Păcatul făcut cu 5.000 de ani în urmă este acelaşi cu cel pe care-l facem noi, oamenii, azi. Artificialul creat de om îl orbeşte, îl duce într-un automatism stereotip, îl desfigurează şi îl robotizează.
Păcatul a avut urmări grave de la începutul creaţiei. După ce Adam a păcătuit, Dumnezeu atât de mult s-a mâniat pe el, încât pedeapsa s-a repercutat nu numai asupra lui ca om, ci şi asupra Creaţiei. Tot aşa, păcatul făcut azi de fiecare ins în parte se răsfrânge nu numai asupra celui care l-a făcut, ci şi asupra familiei, casei, copiilor, gospodăriei etc., deci are urmări grave asupra tuturor. Tăcerea poate grăi doar prin ea însăşi: nu prin cuvinte, ci prin experienţă. Astfel cel mai bun mod de a o începe este nu prin vreo definiţie sau analiză, ci printr-o istorisire:
În Patericul egiptean există o scurtă istorisire cunoscută. Se spune că într-o zi avva Theofil, care fusese arhiepiscop, a venit la Schit, un loc din deşert şi un paradis duhovnicesc, unde un număr mare de monarhi îşi duceau războiul nevăzut. Arhiepiscopul Teofil şi-a făcut drum către chilia avvei Pamvo, un om cunoscut şi lăudat pentru smerenia şi înţelepciunea sa. Fraţii care îl însoţeau pe Theofil i-au zis avvei Pamvo: " zii vre-un cuvânt episcopului, ca să se folosească". A răspuns avva Pamvo: " dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu poate să se folosească."
În această lume foarte variată, foarte pestriţă, fiecare are problemele şi fiecare are relaţia lui personală cu Dumnezeu; unii păcătuiesc toată viaţa lor, alţii se căiesc şi merg mai departe cu sufletul împăcat…

Mândria este primul din cele şapte păcate capitale, după cum smerenia este cea mai mare virtute. Suntem mândri şi facem acest păcat al mândriei atunci când: ne atribuim unele merite sau daruri care de fapt nu sunt ale noastre, când ne lăudăm în faţa oamenilor pentru ce am făcut, când ne supărăm pe oricine şi din orice motiv, când ne facem publicitate pentru orice faptă bună, pe care poate nici n-am făcut-o, când ignorăm si râdem atât pe bună dreptate, cât şi pe nedrept de cineva, când invidiem şi urâm pe cineva care este mai bun decât noi, când vorbim pe cineva de rău indiferent dacă este adevărat sau nu, când ne îmbrăcăm în diferite haine tentante pentru a place oamenilor sau pentru a fi în centrul atenţiei, când spunem aproapelui faptele bune pe care le-am făcut şi multe altele de care ar trebui să ţinem cont măcar 50%, căci din acest păcat se nasc toate celelalte păcate.
Trufia (numită şi vanitate) este sentimentul de superioritate bazat pe încrederea exagerată în propriile capacităţi şi importanţă, numărată şi ea printre păcatele capitale.
Căutând să aflu cât mai mult despre păcat, am găsit o altă povestioară: În Evul Mediu, doi nobili îşi aveau domeniile alăturate, dar drumurile lor nu se întâlneau niciodată, pentru că o vrăjmăşie de secole despărţea cele două familii. Cauza acestei duşmănii era obscură, detaliile se pierduseră cu trecerea veacurilor, dar ura rămăsese şi se transmitea din generaţie în generaţie, ca un catehism satanic: duşmanii unuia erau socotiţi prietenii celoralţi şi invers; fiii, nepoţii şi strănepoţii se urau cu o ură mereu împrospătată.

Dar aşa cum se întâmplă adesea, lanţul urei trebuia să se rupă odată printr-o verigă a iubirii: fiul unuia dintre nobili s-a îndragostit de fiica nobilului duşman şi aceasta de el. Aveau întâlniri secrete şi-şi făceau jurăminte de credinţă veşnică pe care, cu puritatea tinereţii, le socoteau valabile, mai tari decât vrăjmăşia şi decât moartea. Din nefericire, tatăl fetei a aflat despre această iubire şi a tăiat scurt tinerilor orice posibilitate de a se mai întâlni. Pentru a pune capăt oricărei speranţe de continuare, a hotărât ca fiica lui să se mărite cu un alt tânăr nobil şi frumos. Pe vremea aceea, autoritatea părintească era absolută şi fata s-a supus voinţei tatălui său, dar neliniştea ei a început s-o chinuie tot mai mult, pentru că nu se putuse întâlni cu iubitul său ca să-i poată explica ce se întâmplase. Ceea ce o tulbura cel mai mult era faptul că iubitul ei făcuse o făgăduinţă: dacă ea se va căsători cu altul, în ziua cununiei, el se va sinucide. Ea ştia că el îşi va ţine cuvântul.

În acest timp, pregătirile de nuntă se apropiau de sfârşit şi fata încă nu găsise o soluţie prin care să impiedice eventuala nenorocire. Toată lumea se pregătea pentru nuntă. Nobilii şi, în special, doamnele, se dădeau de ceasul morţii pentru a fi invitate la nunta aceasta. Tatăl miresei obţinuse o favoare neaşteptată din partea regelui: acesta acceptase să-i împrumute, pentru  eveniment, pe bucătarul palatului, celebru în toată ţara, mai ales pentru un fel special de mâncare, cu o reţetă secretă, un fel care era pregătit în taină, de care bucătarul era foarte mândru şi care trebuia servit numai în ziua banchetului, altfel îşi pierdea gustul.
A sosit şi dimineaţa nunţii şi fata încă nu era hotărâtă ce să facă. O necunoscută din mulţimea  invitaţilor care se pregăteau de nuntă i-a şoptit că iubitul îi trimetea prin ea mesajul morţii sale. Îmbrăcată în rochia de mireasă, fata şi-a implorat tatăl s-o lase să meargă la tânăr spre a-l convinge să nu se sinucidă. Pentru severitatea tatălui, ceea ce auzea de la fiica lui era aproape o lovitura fatală: fiica lui să se ducă la fiul duşmanului său de moarte chiar în ziua nunţii! Fata  plângea şi-i spunea că moartea iubitului va apăsa pe viaţa ei până la sfârşit. După atâtea lacrimi, spre surprinderea lui însuşi, tatăl a acceptat. Dar i-a spus că va trebui să meargă pe la fiecare invitat să îi ceară îngăduinţa. Mai întâi la mire, apoi la nuntaşi, la bucătar, fiindcă altfel, el va cădea în disgraţia regelui.

Rănit în mândria lui de nobil, tatăl s-a închis în biroul său, până la întoarcerea miresei.
Deşi gelozia i-a întunecat la început mintea, mirele şi-a dat acordul, având promisiunea fetei că se va întoarce pentru ceremonie. Apoi, bucătarul regelui a acceptat şi el, deşi părea că i se surpă toate pregătirile ce le făcuse până atunci.  Invitaţii, crema nobilimii, au aflat şi ei că toată bârfa lor despre perechea de miri ascundea o mare tragedie. Deşi îşi pierduseră ziua degeaba, toţi mesenii au îngăduit fetei să se ducă la fostul ei iubit. Fata a luat o trăsură care a dus-o până într-un loc de unde trebuia să meargă pe jos, traversând o pădure şi un râu adânc, pe un drum secret pe domeniul nobilului tată al fostului său iubit. Pe când traversa pădurea, fata a fost oprită de un hoţ. Ea i-a spus dintr-o răsuflare povestea ei, rugându-l cu lacrimi s-o lase să plece. Toate podoabele îi trebuiau pentru nuntă.

Poate că un înger al Domnului o însoţea pe tânăra, căci hoţul s-a înduioşat şi a lăsat-o să plece fără să o jefuiască. Fata a ajuns la râu. Acolo era un păcătos care primise canon de la duhovnicul său să treacă râul cu barca toata ziua şi jumătate din noapte, dintr-o parte în alta, fie că avea, fie că nu avea călători. Era foarte leneş şi pentru asta îl pedepsise în felul acesta duhovnicul lui. Îi acordase o singură zi de odihnă: duminică. Dacă însă calcă ziua de duminică, săptămâna următoare nu mai avea dreptul deloc la odihna scurtă de trei ceasuri pe noapte. De aceea, nici nu a voit să audă rugămintea fetei ca s-o treacă dincolo. În cele din urmă, s-a înduioşat şi a trecut-o, călcând duminica.

Fata a traversat grădina castelului şi a intrat în apartamentul tânărului.Toate i se păreau cunoscute. A ajuns în camera lui şi l-a găsit palid, în faţa oglinzii, ţinând în mână sabia cu care trebuia să se străpungă. Aştepta numai ca oamenii săi să-l anunţe că mireasa a intrat în biserică, pentru a desăvârşi actul propriei sale morţi. În clipa aceea a văzut, prin oglindă, pe iubita lui albă la faţă şi plânsă, stând ca o stană de piatra. S-a întors spre ea cuprins de un val uriaş de dragoste. O vedea aievea şi nu-i venea să creadă. A cuprins-o năvalnic în braţe şoptindu-i că, de acum, nimic nu-i va mai putea despărţi, că vor rămâne veşnic împreună. Fata însă a căutat să-l domoleasca şi i-a spus cu lacrimi ce s-a întâmplat şi prin câte a trecut până a ajuns la el şi de ce a venit. Tânărul a acceptat, într-un final, să se întoarcă la mirele ei.

Istorioara aceasta nu are ca scop să vă spună o poveste de dragoste, de aceea nu ne intereseaza ce s-a mai petrecut cu mireasa, cu mirele si cu iubitul.
Istorioara aceasta nu se termină aici, pentru ca scopul ei este o investigaţie psihologică abisală. Adâncurile pe care nu vi le cunoaşteţi sunt solicitate de această povestire simplă şi naivă. Toţi din acestă povestioară au făcut un sacrificiu, încălcând reguli sau jurăminte.  Realitatea cea mai dură este că noi, oamenii, suntem cele şapte păcate, prin necredinţă...

   05:53

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5