Viaţa - enigma propriei noastre existenţe

Te întreabă cineva: „Ce este viaţa?” şi brusc te trezeşti pus în încurcătură, neştiind ce răspuns să-i dai, puţin încurcat, realizând că nici tu nu te-ai gândit niciodată la acest lucru. Şi chiar tu, la rândul tău, încerci să dezlegi această enigmă, în timp ce alte întrebări, cum e şi firesc, îţi încolţesc în minte, stârnite de curiozitate: Care este sensul vieţii? De la ce a pornit această scânteie a ei, „incendiind” rând pe rând continentele, ca un bulgăre de foc alimentat continuu de o forţă miraculoasă vie, în timp ce unele flăcări se sting, pe când altele zbucnesc şi mai puternice. De ce trebuie trăită viaţa aşa şi nu altfel? De ce ne este dat să trăim atât de puţin şi nu ne bucurăm mai mult de ea? Ce ne aşteaptă dincolo de ea? Sunt întrebări care îi încolţesc oricui în minte, aflând sau nu un răspuns mai mult sau mai puţin mulţumitor.
Răspunsurile s-au născut prin ştiinţă, prin filozofie, prin artă, prin teologie sau chiar prin interpretare populară, însă subiectul nu a fost epuizat, lăsând loc şi pentru alte interpretări odată cu noile descoperiri ale ştiinţei, dovedindu-se că enigma vieţii este enigma universului, pe urma căreia rătăcim ca printr-un hăţiş de ipoteze. Vom progresa doar şi poate în cunoaştere, aflând mai multe despre viaţă ca fenomen, ca acţiune, şi vom ştii tot mai multe despre „cum”, dar niciodată „de ce” şi „cine”. Pentru că ele ţin de accesul la esenţă, la cauză, care include scopul şi noi nu suntem decât o expresie a unei cauze pe care nu o putem percepe încă. Finitul nu poate cuprinde infinitul...
Corecţia legilor fizicii şi chimiei ar putea, eventual, explica universul fizic, dar încă ne va fi mult mai dificil să-l înţelegem pe cel biologic, cu fluctuaţia raţiunii şi a voinţei, cu diferenţierea dintre sexe, cu acea încărcătură afectivă investită în sexualitate, în relaţiile interumane, în general, cu călătoria parcursă de o fiinţă în timpul vieţii, pe o anumită traiectorie, asemeni planetelor, fără să se abată de la ea. Toate sunt greu de explicat în termeni de atomi şi de valenţe.
Aşa cum apreciază omul de ştiinţă dr. D.C. Dulcan, „viaţa pare să fie ceva adăugat materiei după legi care numai în parte aparţin substratului său fizico-chimic”. În viziunea sa, viaţa nu poate fi redusă la simple procese de fizică şi chimie, „pentru că din doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen vom obţine întotdeauna o moleculă de apă, dar niciodată o lacrimă” Căci „formula” lacrimii ascultă de o altă chimie a sensibilităţii subconştientului nostru, încă necunoscută nouă.
Viaţa presupune acea capacitate de a comunica cu mediul înconjurător, de a-l sesiza, de a se adapta la el, de a-l atrage sau chiar respinge atunci când se află în pericol. Ceea ce, cu alte cuvinte, putem spune că ea va depinde de evoluţia inteligenţei, într-o formă mai adecvată de exprimare, de la formele primare până la creierul uman, capabil de a se sesiza pe sine. Codul genetic nu pare să fie decât un instrument al inteligenţei viului, cu un efect bine coordonat şi diferit, după un ciclu bine relaţionat, în funcţie de etapele vieţii: naştere, creştere şi dezvoltare, descoperirea universului din jur şi adaptarea la matca vieţii, reproducere, involuţie, moarte şi... Mai departe urmează un segment încă necunoscut nouă: somnul de veci sau lumea celor drepţi. Este cunoscut astăzi că moartea nu este un accident, că termenul de viaţă al organismului nu expiră din cauza uzurii, ieşind din circulaţie, ci este programată prin codul genetic. În prezent, cercetătorii sunt pe punctul de a descoperi formula după care îţi poţi calcula exact ora decesului tău.
Şi atunci, pe bună dreptate, ne putem întreba: dacă toate aceste funcţiuni sau trăiri sunt programate dincolo de propria noastră voinţă, atunci cine este programatorul, „ceasornicarul” nostru? Cui serveşte viaţa noastră, de vreme ce noi nu am cerut-o? Cui îi serveşte să jucăm acest rol? Nu cumva se bucură altcineva de ea? Nu cumva suntem personajele unei megapiese de proporţii, de milioane de ani lumină, care părăsim scena vieţii rând pe rând, atunci când ne terminăm de jucat rolul? Dar de ce nu ne aplaudă nimeni? Cine sunt spectatorii din nevăzuta sală? Şi mai ales cine a scris acest scenariu diabolic?
Chiar Platon, cercetând mai atent această scenă şi trăgând cu coada ochiului în culise, a bănuit acest lucru, comutând aceeaşi întrebare de la ştiinţă, care încearcă să ne arate „cum” se manifestă viaţa fără farduri şi măşti, la filosofiile care ne vorbesc despre „de ce”, convins că transcendem astfel într-o lume a esenţei, unde se întrevede existenţa unei inteligenţe a cărei probitate scapă inteligenţei noastre.
Şi uite aşa, prin viaţa noastră, ne implicăm în viaţa semenilor noştri, trăind-o prin reflexie pe a noastră, antrenându-ne, fără să vrem, în demersul universului, ca o moleculă dintr-un imens ocean al propriei noastre existenţe.
Căci enigma existenţei noastre va continua să rămână sub semnul întrebării, până la dezlegarea ei, şi în acelaşi timp ne va preocupa şi de acum încolo mai mult, interesaţi să ne descoperim propria „formulă” şi locul ei exact în acest uriaş lanţ al codului genetic, care ne va dezvălui într-o bună zi adevărata esenţă a vieţii...

Institutor Inelia Tentea

   04:34

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5