TIMPUL – între miracol şi abis

Timpul… ce poate fi această unitate care ne măsoară existenţa?... oare există timpul cu adevărat sau este inventat de noi, de oameni, cu scopul de a ne convinge pe noi înşine că nu suntem la mâna destinului; oare ne putem creiona după bunul plac viaţa? Fie ele secunde, minute, ore, zile sau poate chiar săptămâni, luni sau ani, toate sunt de cele mai multe ori pagini din trecut sau cel mult din prezent; oricât de precisă ar fi măsurarea timpului viitorul rămâne sub semnul întrebării şi iată că timpul ne limitează şi mai mult, ne condiţionează cu atâta tenacitate încât viaţa, existenţa, ce va fi, rămân tot semne ale necunoscutului, un haos, o infinită întrebare…
Şi atunci de ce?… de unde atâta timp? Cât de des spunem sau auzim: „Cât este ceasul?”, „…plec! Am întârziat!”, „O să mergem altă dată la plimbare… acum nu mai avem timp…”. De ce ne este oare necesar timpul dacă oricum nu-l putem controla? Ce frumoasă ar fi viaţa dacă nu am fi condiţionaţi de ora la care trebuie să ne trezim dimineaţa; probabil cu toţii urâm melodia insuportabilă a ceasului deşteptător care ne aminteşte că încă o zi e pe cale să se strecoare,iar noi nici nu o să avem timp să ne bucurăm de ea… ne comportăm de parcă viaţa noastră ar trebui împărţită, iar fiecare bucăţică o destinăm activităţilor de rutină înainte de a ajunge la ea; alergăm spre ea şi ea de fapt dispare, fuge de noi, se ascunde în umbra unui nimic.
Aş vrea să gust libertatea… ce minunat ar fi să putem  călători în trecut sau să ne vedem chipul în viitor… sau nu!... cred că ar fi prea mult pentru oameni să-şi cunoască bătrâneţea; poate din această cauză am ales să ne măsurăm viaţa: ne e frică de viitor; cu siguranţă acesta este motivul pentru care oamenii preferă să se închidă în carapacea timpului, îşi limitează creierul şi nu-i dau voie să cunoască adevărul.
Să fie oare dat de la Dumnezeu? Oare aşa grea e încercarea Tatălui pentru toţi copiii săi? Probabil, în această situaţie doar cei puternici, cei limpezi în gândire vor reuşi să doboare zidul acesta al cugetării. Cu alte cuvinte trebuie să uiţi de agonia sentimentelor reci care mustesc din temporalitate: a fi invidios, avar, răutăcios, ranchiunos, nepoliticos sunt cu toate trăsături involuntare ale iluziei timpului pierdut care dau viaţă concurenţei acerbe dintre oameni şi oameni sau dintre oameni şi timp. Ne luptăm, alergăm, ne îngrămădim cu toţii ca să ajungem… unde? Ne grăbim să treacă viaţa, nu ne dăm seama că ne grăbim să murim.
Dacă am putea să cumpărăm timp aceasta ar fi soluţia de a aduna aproape toate bogăţiile planetei la un loc: la chioşcul de timp s-ar îmbulzi cu mic cu mare, toţi dependenţii de timp, cu riscul de a face un ultim lucru pe această lume, pentru a cumpăra o picătură din licoarea amară  a timpului. Suntem atât de obsedaţi de timp încât nimeni nu ar realiza că vinde agoniseala făcută în timpul vieţii pentru a cumpăra  timpul pierdut la coada interminabilă din faţa chioşcului la care se vinde timp. Timpul e un drog şi este adevărat că dependenţa faţă de acesta e diferită de la persoană la persoană în funcţie de cultură, caracter, credinţă, dar trebuie să recunoaştem că fiecare ne luăm doza periodic, fie ea mai mare sau mai mică.
Poate e adevărat că atunci când toate ceasurile lumii vor bate aceeaşi oră se va întâmpla dezastrul… poate că atunci totul se va sfârşi, aceea va fi apocalipsa. Vom ajunge mai devreme sau mai târziu să perfecţionăm aparatura care măsoară timpul, vom interzice cea mai mică eroare, iar atunci când ţelul va fi atins tensiunile interioare ale fiecăruia dintre noi vor atinge limita superioară a autodistrugerii; sufletul va fi ignorat şi probabil vom deveni în cel mai fericit caz nişte maşini fără sentimente, nişte piese ale unui joc creat de noi şi care ne-a absorbit.
Se poate să greşesc… poate timpul să ne fie prieten? Ne ajută oare să ne îndrumăm viaţa pe un făgaş bun?... suntem la cealaltă extremă şi iată, se găsesc şi aici răspunsuri palpabile, curate, adevărate. Dacă timpul este expresia evoluţiei noastre? În această situaţie, presupunând că evoluţia este pozitivă şi oricum inevitabilă, cu siguranţă timpul ne ajută să organizăm noua lume apărută: mediul abiotic. Într-adevăr acesta ar fi fost imposibil de construit fără măsura timpului. Omul modern trebuie să-şi fracţioneze existenţa între muncă, odihnă şi relaxare, iar în momentul în care îmbrăţişăm această idee trebuie să fim conştienţi că soluţia pentru o lume mai bună e optimizarea acestei departajări.
Atunci vom ajunge oare la perfecţiune? Să fie oare timpul cheia tuturor lucrurilor perfecte la care aspirăm majoritatea dintre noi? Oricare ar fi răspunsul, oricare ar fi adevărul e clar că timpul nu este altceva decât un mit, o întrebare, care îşi are răspunsul în sufletul fiecăruia dintre noi. Poate că timpul nu e decât acela care vindecă orice durere, risipeşte orice umbră de îndoială, iartă, dar şi acela care zboară şi duce cu el anii, fericirea, zâmbetul, tăgada.
Prof. Deaconescu

Ramona-Maria

   05:44

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5