O lume angoasată de sindromul crizei morale!

Putem vedea la orice pas, oameni buni, că viaţa noastră se derulează halucinant şi de-a dreptul frisonant sub semnul crizei economice şi morale, dar, mai ales, apăsată de sindromul sfârşitului, al ineluctabilei curgeri a timpului care însoţeşte existenţa celor vremelnice din această lume. Da, da, trăim într-o lume generatoare de anxietăţi, de tensiuni şi de ostilitate nemăsurată, de violenţă verbală şi de vulgaritate, iar accesul neîngrădit la informaţie, de multe ori ne face să participăm îndeaproape la evenimentele cele mai nefireşti, să fim chiar martorii unor fapte de neimaginat.
Ştiind că suntem privitori la toate nenorocirile care se petrec în jurul nostru, oare, cum am putea să rămânem indiferenţi şi să ne izolăm în egoismul vieţii personale? Iată de ce, pare mai logic să acceptăm că angoasa unei stări psihice relative se află în relaţie directă cu toate pericolele despre care aflăm că ne pândesc, chiar dacă ni se pare că e important să nu ne lăsăm copleşiţi şi să învăţăm să trăim dincolo de propriile îndoieli, cu toate problemele cotidiene pe care viaţa le implică. În fond, viaţa nu se rezumă numai la a cumpăra şi a vinde iluzii, chiar dacă fenomenala dezvoltare tehnologică ne obligă la progres material şi spiritual. Sindromul crizei pare un antrenament a cărui intensitate creşte neverosimil, iar noi nu apucăm să facem nici un moment pauză, pentru că în iureşul de nedescris, parcă nimeni nu mai are curajul să se oprească o clipă şi să se întrebe, de ce alergăm fără busolă şi în ce direcţie mergem în clipa în care umanitatea iradiază de energie.
Privită de undeva de sus, planeta noastră arată ca un furnicar, însă dacă ne-am uita printr-un microscop, dacă ne-am aţinti privirea asupra unui individ, am vedea cât este de inert, pentru că nu face nimic altceva decât să consume, prea nepăsător de ceea ce înseamnă hrana sufletului frământat. În avalanşa nebuniei sale, angoasa dă naştere violenţei, priveşti stupefiat cum individul îşi poartă rezervorul tensiunilor interioare, despre care Freud ar spune că sunt intenţii refulate, Jung ar numi acest rezervor conştiinţă colectivă, dar, în mod cert, fiecare dintre noi are o limită de înmagazinare tensională, când însăşi defularea se produce prin acte violente, prin vulgaritate, ignoranţă, egoism, demagogie stridentă şi intoleranţă. E de la sine înţeles că într-o lume în care Dumnezeu parcă a murit, unde ritualul religios devine unul economic, unde preţul aurului şi al petrolului dictează pulsul speciei umane, consider că este nevoie de o reevaluare axiologică a tablei de valori, pentru care ne trebuie noi eşantioane morale, etice, comportamentale, logice şi psihologice. Întâlnirea paideică a revelaţiei adevărului devine un punct al unui itinerariu fără sfârşit, pentru că nu e un capăt, ci un permanent început care trezeşte o nedumerire şi o nerăbdare pentru viitoare alte întâlniri cu o realitate care scapă de sub controlul raţiunii. Criza ne propune permanent o continuare şi un rest, de parcă ceva profund, esenţial, fenomenal, nu s-a produs încă, iar ceea ce cu adevărat are să se întâmple, abia urmează să se anunţe, când „purtătorul de cuvânt” deschide un mister ce va fi dezvăluit data viitoare.
Într-o lume angoasată de sindromul crizei, se pare că o bună întâlnire se lasă cu o insatisfacţie, cu o lipsă, cu o carenţă, cu un anumit gol care trebuie numaidecât umplut, numai pentru faptul că un lucru senzaţional mai poate fi dezvăluit, povestit, trăit, iar din perspectiva revederii se vădeşte speranţa, dorinţa împărtăşirii şi a uşurării sufletului de spasmele tensionale, mereu accentuate de nesiguranţa zilei de mâine! De cele mai multe ori, e important să reflectăm la ceea ce se întâmplă după întâlnirea cu noi înşine, iar în astfel de condiţii, am spune că, până la urmă, ceea ce e mai important are loc în continuarea întrevederii cu Eul, în forul interior al celor care au participat la aşa ceva, prin decantările care urmează să se dovedească mai valoroase decât gesticulaţiile consumate aievea, în spaţiul neantizat al indiferenţei. Dar, oameni buni, vedem bine că nu ceea ce ni se spune făţiş contează, ci consecinţele unei întrevederi viitoare, care te pune pe gânduri, te răscoleşte şi te schimbă în tiparul modelelor comportamentale. O bună întâlnire cu partea nevăzută a unei lumi angoasate, simţi că te zgâlţâie puţin, te scoate din indiferenţă şi în cele din urmă, imprevizibilul poate declanşa o anumită criză, o schimbare chiar de profunzime, pentru care detaşarea de concreteţea celui cu care te-ai întâlnit, de circumstanţele de tot felul ale faptului neînsemnat, imperceptibil, te poate face să vezi mai lămurit şi mai clar lucrurile, să înţelegi că distanţa temporală şi spaţială a sinelui cu Eul te ajută să te apropii şi mai mult de cel cu care ai stat cândva faţă în faţă, doar pentru a realiza că trăieşti într-o lume angoasată de sindromul crizei morale!

Prof. Vasile GOGONEA

   09:24

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5