Nevoia de modele în distracţia tinerilor!

O serie de studii de psihologie aplicată şi de pedagogie diferenţială demonstrează că elevul român se crede inteligent, şmecher şi cu tupeu, atât faţă de colegi, cât şi faţă de profesori, tabloul fiind conturat prin copierea modelelor “servite” pe tavă, zilnic, prin mass-media, prin emisiuni de divertisment în care ţopârlănia, şmecheria, mitocănia şi violenţa sunt cea mai bună marfă care poate fi cumpărată foarte uşor şi la un preţ derizoriu. În cofetăriile sau în café-barurile din Tg.Jiu, ca şi din celelalte aşezări urbane, dar nu numai, vezi tineri care nu au mai mult de 16-17 ani, cu părul lung, dat peste cap dezordonat, fete care încă din primii ani de liceu poartă haine trendy, fancy şi mult rimel şi creion negru pe la ochi, chipuri “cosmetizate” care completează trăsăturile destul de bine conturate. Le însoţesc băieţii cu o tunsoare jumătate mai scurtă, jumătate mai lungă, un fel de freză “emo” pe care o întâlneşti la majoritatea adolescenţilor. Într-o atmosferă zgomotoasă şi dominată de abureala distracţiei, mulţi dintre ei îngaimă versuri abia perceptibile ale unor melodii numai de ei auzite în căştile de la Ipod lăsate în jurul gâtului, îşi încrucişează privirile şi-şi lovesc coatele în timp ce răsfoiesc “la patru ochi” reviste cu imagini sexy, mai rar când vreunul face referire la un articol sau o poză. Râd cu poftă când dau peste vreun caraghioslâc, se amuză, şi printr-un limbaj de-a dreptul deşănţat, aşa cum deseori îi aud şi pe terenul de sport, băieţii “se laudă” cu ceea ce au în pantaloni! E vară şi sunt zile de vacanţă, dar multe localuri de distracţie şi de divertisment se umplu de elevi, ca în zilele când îşi lasă de izbelişte cursurile sau se întâlnesc la o “citirică” după ore. În miezul zilei, dar mai ales către seară, localurile se colorează instantaneu cu atributele “tinereţii fără bătrâneţe”, acele zgomote, hohote necontrolate, precum năvala unui stol de vrăbii care se spală în praf şi se bucură nevoie mare, făcând ditamai zarva. Îşi ocupă fiecare câte un loc, dar comentariile continuă în grup şi cu voce tare. De cele mai multe ori, îi simţi uşor agresaţi de spontaneitatea anturajului, unii dintre ei îşi termină băuturile şi “împerecheaţi” se retrag, conduşi de privirile răutăcioase ale celorlalţi mai guralivi şi poate mai populari în grupul social din care fac parte. Sincer să fiu, mi-e greu să mă simt confortabil, chiar şi în postura unui simplu privitor, mai ales dacă realizez că mă oboseşte şi mă nedumereşte paleta de culori din jurul meu. Sunt înclinat să cred că pe mulţi dintre tinerii aceştia îi cunosc din sala de clasă, unii sunt mai aranjaţi, alţii mai nespălaţi, unii cu gura mare, alţii mai liniştiţi, unii în pas cu moda, alţii recurg la vestimentaţia sumară, unii cu Guţă, alţii cu Tokyo Hotel, iar eu, privitorul, simt realitatea insolită ca o provocare, deşi aş vrea să stau liniştit la masă şi să-i studiez, mai ales că mă simt un mic outsider, dar nici să-i ignor nu-mi vine! În schimb, instantaneu, îmi vine în cap un fragment dintr-o “confesiune” pe care am găsit-o întâmplător pe un blog al unui tânăr de 23 de ani, care spunea: “Mă întorceam adineaori acasă şi vedeam la trecerea de pietoni pe cei care învaţă în fostul meu liceu. Fiecare generaţie are parcă datoria să fie dezamăgită de cea care-i urmează, dar eu chiar cred că în ’89 s-a produs o ruptură şi că eu semăn mai mult cu părinţii şi bunii mei decât semăn cu liceenii de acum”! Şi îşi continua reflecţiile tânărul cu pricina, fiind profund intrigat de faptul că manelizarea, ţopârlănia, mitocănia şi violenţa, mondenităţile opulente sau de prost gust şi telenovela reală sau fictivă sunt o marfă preferată care se livrează pe piaţă, fie prin tuş sau hârtie tipografică, fie prin tubul catodic al televizorului. În astfel de împrejurări, dragi tineri, să ne mai mirăm de “marotele” care prind cel mai bine la adolescenţi, pentru a le oferi un fel de răspunsuri aşteptate care dezvăluie modul în care se nasc asemenea modele? Stau mereu şi mă întreb stupefiat, când îi aud pe stradă, la colţul şcolii sau la café-bar, pe aceşti tineri adolescenţi care se dezlănţuie prin expresii vulgare şi de o violenţă a limbajului greu de catalogat, atunci când clamează "Băga-mi-aş..., să-mi bag... Dacă mai îmi dă ochelaristu’ ăsta o dată 4, îi sparg faţa. Mă mai şi scoate afară de la oră...”, pentru a constata că ochelaristul, evident, era un profesor. Un dascăl, probabil grizonat şi cu nişte coate de haină de velur tocite pe bănci de şcoală, iar Domnul elev era, evident, şmecherul grupului, care etala calităţi, povestindu-şi păţaniile şi gesticulând cu voce tare, fiind sigur că îl aude toată lumea şi că primeşte aprobarea, cel puţin tacită, a celor spuse, mai întâi din partea unui auditoriu în rândul căruia unii râd în hohote şi au privirile rătăcite, iar alţii îşi văd de partenera sau de partenerul de distracţie!

Prof. Vasile GOGONEA

   02:46

Da o nota acestui articol

Nota:~ 4.5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5