Există şi o Educaţie pentru viaţa fără de moarte?

Am considerat întotdeauna că Educaţia înseamnă şi această neobosită hermeneutică a conceptului de „înveşnicire” a firii omului, prin efortul de a crea modele de viaţă continuă, iar viaţa fără de moarte constituie cel mai controversat şi mai neverosimil model prin care omul se desprinde substanţial de propria sa condiţie fizică de muritor. Să nu trecem prea uşor peste faptul că, de cele mai multe ori, subiectul se relativizează în raport cu altul sau cu diferitele circumstanţe, îşi deschide anumite paliere identitare care sunt compatibile cu cele purtate de alţii. Avem de-a face cu o organizare „modulară” a personalităţii tranziente, în care se regăsesc diferitele module spirituale necontaminate de concepte dihotomice, asamblându-se şi activându-se în funcţie de numeroase variabile, fără a fi nevoie, uneori, de o evidenţiere „cameleonică” a fiinţei noastre. Dar, să nu ne aventurăm prea departe, pentru că iluzia ori iminenta restructurare biologică a speciei umane confirmă supoziţia că perspectiva imortalistă se manifestă energic în acest început de secol XXI, în ciuda celor care, privind moartea ca pe una dintre puţinele date sigure ale existenţei, consideră că lucrul cel mai bun pe care îl putem face este să raţionalizăm această tragedie prin care se încheie în mod normal un ciclu de viaţă.
Evident, în cazul realizării cu succes a nemuririi, mai rămâne de răspuns la o întrebare fundamentală potrivit căreia dincolo de împlinirea unor dorinţe întrucâtva egoiste, ce rost moral mai are viaţa fără sfârşit, când clipa însăşi se scurge sub semnul finitudinii? După toată această introducere presărată cu o serie de reflecţii introspective, vă propun, stimaţi cititori, o poveste cu Alexandru Macedon şi înţelepţii din Persia, pentru că atunci când purta războaie să cucerească lumea şi să cuprindă bogăţii, vestitul erou al antichităţii auzise că în Persia se află nişte filosofi mari ai locurilor, iar după o vreme, aducându-i înaintea sa, le zise:
„Cereţi de la mine orice şi vă voi da”, iar ei cerură viaţă fără de moarte aici, pe pământ! „Aţi cerut o nebunie, grăi împăratul, căci, oare, cine dintre oamenii pământului ar putea scăpa de moarte?... Vă credeam nişte filosofi vestiţi, dar acum văd că sunteţi nişte nebuni”! Apoi, dacă nimeni nu poate scăpa de moarte, îi dădură replica filosofii, „ne luăm voie să te întrebăm că, oare, şi tu vei muri cândva”? Împăratul răspunse că acesta este un lucru sigur, că şi el va muri cândva. „Apoi, dacă asta-i sigur, grăiră mai departe filosofii, tu de ce trăieşti aşa ca şi când n-ai muri niciodată?...De ce nu-ţi mai ajung împărăţiile, comorile, averile, prăzile şi bunătăţile pământeşti”? Abia atunci împăratul înţelese „nebunia” filosofilor şi plecă îngândurat. O, Doamne, de-am înţelege şi noi această istorioară, căci şi noi ştim că vom muri, dar trăim de multe ori, ca şi când n-am muri niciodată! Cred că istorioara aceasta ne propune o provocare intelectuală deconcertantă, inspirată din basmul lui Ispirescu, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, la care se raportează adeseori inedit formal-disociativ toţi cei care se simt ispitiţi de această temă, întrucât problema dobândeşte adeseori aspectul unui labirint semnificant al cărui sens final îl intuieşti, dar al cărui traseu e departe de a fi rectiliniu. Este o incursiune cu valenţe multiple, în care se regăsesc elemente incantatorii aparent ludice, infantile sau populare, dar care relevă un ermetism esoteric, o iniţiere spirituală asemănătoare unor versuri ale lui Ion Barbu. Totodată, întregul, ca atare, se structurează şi prin intruziunile savant urmărite ale unor aspecte ale teatrului absurdului şi chiar ale celui suprarealist, mai ales că formulările şi formulele, procedeele stilistice şi intriga originală converg înspre un fond ideatic ce aparţine absolutului: posibilitatea făpturii umane de a eluda coordonata temporală a fiinţării universale şi a existenţei individuale. Aspectele complexe ale melosului dramatic, îndeosebi substratul filosofic ce asigură expresia estetică, îl recomandă ca surmontând în mod original tradiţia basmului dramatic, în care se insinuează orizontul temporal, cum ar spune Lucian Blaga, sau curgerea ineluctabilă a netimpului, în care dimensiunea diacronică este supusă unei posibile eludări de către o atemporalitate aproape inefabilă.
Aspiraţia spre nemurire sugerează aspectul dual al conflictului ideatic: finele unui ciclu al existenţei, apropierea morţii, sau, dimpotrivă, o stare de fapt perpetuă a momentului etern nedeterminat, încă neînfăptuit sau nesfârşit. E o suspendare nefirească a Firii într-o expectativă lipsită de certitudini ale întregirii, prin viaţa urmată de moarte. O încremenire existenţială, explicabilă prin proximitatea învecinării cu celălalt tărâm, iar poarta ce pare deschisă dinspre acesta are atributele incertitudinii, ale lipsei reperelor univoce, pentru că însăşi curgerea timpului e începutul care amână sfârşitul, e un izvor care se varsă în sine, un izvod lipsit de noimă. O lume monadală într-o perpetuă hibernare sterilă, lipsa conştiinţei, absenţa vieţii într-un univers neconsacrat. Cred că rareori în istoria culturii descoperim că pentru muritori, viaţa nu ar trebui să aibă sens decât după ce a fost validată de ratarea nemuririi. Când vorbim despre o Educaţie pentru viaţa fără de moarte, cred că lucrul cel mai tulburător este pasiunea pusă în rostirea ideilor, dacă nu, chiar tonul aproape pătimaş cu care sunt rotunjite asperităţile logicii demonstrative, fineţea cu care sunt căptuşite misterioasele volute din unghiurile metafizice, laolaltă cu pulsaţia vitală, ritmul susţinut al derulării unui scenariu în care rolul învăţăcelului care învaţă despre nemurire captează irevocabil auzul şi atenţia prin fervoarea, empatia şi farmecul participării. În aspiraţia nemuririi, omul este un căutător de sensuri înalte, cu esenţe şi dileme finale, o seducătoare interpretare ontologică ce se dezvăluie prin viziunea întrupării acelui eu gânditor care, cum visa Eminescu într-un manuscris mult admirat de Noica, poate privi fuiorul, adică însăşi condiţia supremă a meditaţiei filosofice. Dacă pornim de la premisa educaţiei care se reformează fără sens, vectorii unei vieţi fără de moarte ni se dezvăluie parcurgând o schimbare politică, socială, economică profundă şi complexă, într-o lume în continuă mişcare, într-un proces de secularizare şi globalizare, în care societatea românească, prin toate componentele sale, îşi caută identitatea şi sensul devenirii.

Prof. Vasile GOGONEA

   13:48

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5