Educaţia modului de a te poziţiona între ştiinţă şi religie!

Astăzi, cred că vom încerca să ne configurăm o oarecare atitudine educaţională, un „modus vivendi” al poziţionării noastre în privinţa relaţiei dintre ştiinţă şi religie, poate şi ca un demers conceptual menit să atragă atenţia generaţiei tinere asupra controverselor care apar, unele dintre acestea fiind aduse în aria preocupărilor, nu doar pentru a disputa o anumită problemă, ci, pur şi simplu, pentru a ne abate atenţia de la problemele grave pe care le ridică actuala criză cu care ne confruntăm şi de la tensiunile sociale care se acutizează tot mai mult în societatea românească în care trăim.

Ştim cu toţii că de multe ori s-a discutat şi se discută încă despre un anume „conflict” între ştiinţă şi religie, despre o anume incompatibilitate între cele două sisteme de referinţă explicativă, mai ales că, de o parte şi de cealaltă au existat şi există voci care pretind imposibilitatea concilierii între adevărul revelat în Sfânta Scriptură şi cel postulat de o ştiinţă sau alta. La fel de bine, însă, există mulţi şi prestigioşi oameni de ştiinţă care afirmă că o atare controversă este în sine fără temei, cu atât mai mult cu cât, din scrierile sfinte se desprinde chemarea lui Dumnezeu, ca omul, în speţă omul de ştiinţă, să descopere legile propriei Lui creaţii.

În introducerea lucrării sale „Systema Naturae”, marele naturalist suedez, Karl Linné, afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că, dând nume fiinţelor vii, omul de ştiinţă nu face decât să continue munca începută de Adam în grădina Edenului, din porunca Lui Dumnezeu! La rândul său, părintele telegrafiei fără fir, fizicianul Edouard Branly, afirmă că „ştiinţa este o străduinţă spre Creaţie”, în vreme ce „religia este o străduinţă spre Creator“. Şi ca un fel de sinteză, unul dintre cei mai mari geologi ai secolului trecut, Pierre Termier, subliniază că ştiinţele, în general, nu sunt altceva decât „trepte ale unei scări misterioase pe care urcăm la Dumnezeu“, intitulându-şi ultima parte a unui articol de dicţionar consacrat geologiei „Despre rolul apologetic al geologiei“. În analiza pe care o face, autorul respinge obiecţiile aduse istoriei creaţiei şi potopului, aşa cum sunt ele prezentate în cartea Facerea, spunând: „Credinţa creştină nu are motive să se teamă de progresele geologiei…Istoria pământului are o valoare apologetică specială. Pământul povesteşte slava lui Dumnezeu la fel de convingător; poate chiar mai mult decât bolta cerească înstelată… Nimic nu mărturiseşte mai bine ca această istorie despre ordinea lumii; prin urmare, poate fi folosită de către creştin mai mult decât majoritatea celorlalte ştiinţe, pentru a-i întări propria credinţă…”! La rândul său, dr. Philippe Gold-Aubert, făcând referire la diferite ştiinţe (astronomie, geologie, chimie şi biochimie, farmacologie şi medicină, paleontologie şi geocronologie, arheologie etc.), subliniază că învăţătura creştină, fundamentată pe Sfânta Scriptură, nu are motive să se teamă de progresul ştiinţelor, pentru că între ştiinţe şi Revelaţie vor exista mereu puncte de contact, fără ca pentru aceasta să se ceară „suprimarea unei singure iote din Biblie”!
Stimaţi cititori, vremea s-a răcit îngrijorător în spaţiul nostru de viaţă, iar vulcanul islandez, se pare că nu e străin de această situaţie, aşa că, merită să ne aplecăm puţin şi asupra temei care priveşte originea lumii, a Universului, dacă lumea este opera hazardului sau a lui Dumnezeu, mai ales că, aşa cum s-a afirmat în nenumărate rânduri, biologia este cea mai puţin matematică dintre ştiinţe şi, negreşit, cea mai puţin matematizabilă. Întrebându-se dacă hazardul ar putea fi un fel de „deus ex machina”, organizator şi eliberator, aşa cum au susţinut unii, biologul Louis Bounoure face următoarele precizări: „Aceasta dă o lovitură bunului simţ, care îi făcea pe antici să întrebe: ce sorţi de izbândă ar fi să compui Iliada aruncând la întâmplare, de atâtea ori cât ar trebui, cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului?“. Soţia ilustrului astronom Kepler, Barbara Kepler, apelează la aceeaşi logică a bunului simţ pe tema unei chestiuni strict de bucătărie: „Crezi tu că, dacă de la creaţie, farfurii de cositor, frunze de lăptuci, sare, ulei, oţet şi ouă fierte ar pluti prin aer în toate direcţiile, hazardul le-ar putea aduna astăzi ca să facă o salată? La această întrebare a ilustrului soţ, soţia îi răspunde pe măsură: „Desigur, o salată nu aşa de bună, nici atât de dreasă ca aceasta”, pentru a împleti faptul divers cu perspective de înaltă ţinută ştiinţifică, mai ales că o astfel de întrebare se înscrie, în fond, pe linia convingerilor multora dintre tinerii de azi. Pentru Kepler, Dumnezeu era atât de prezent în creaţie, încât, spunea el, „cercetând legile acestei creaţii”, pur şi simplu, i se pare că “aproape atinge cu mâinile pe Dumnezeu”. De altfel, Kepler îşi încheie unul dintre ultimele capitole ale uneia dintre cele mai importante lucrări ale sale, Harmonici Mundi, cu următoarea rugăciune adresată lui Dumnezeu: „Îmi rămâne acum ca, desprinzând ochii mei şi mâinile mele de pe tabelele de demonstraţii, să-i ridic către cer şi într-un spirit de adâncă devoţiune şi cucernicie să invoc pe Părintele luminilor…Îţi mulţumesc Ţie, Stăpâne şi Creator…”! Ce minunată pledoarie pentru a înţelege latura educaţională a relaţiei dintre ştiinţă şi credinţă!

Îmi cer iertare faţă de cititori, dacă astăzi am fost prea teoretizant, dar nu pot încheia articolul de azi, fără a face o scurtă referire la marele Newton, cel care, alături de Pasteur, a fost unul dintre cele mai mari genii pe care le are omenirea. Evaluându-şi opera sa, Newton a apreciat că ea nu este altceva decât un imn dedicat lui Dumnezeu. De altfel, contemporanii săi i-au atribuit epitetul de „confident al lui Dumnezeu”, deoarece mărturia profundei sale credinţe creştine şi-a exprimat-o în cuvinte puţine, dar convingătoare, când spunea: „Noi avem pe profeţi, pe apostoli, pe Mântuitorul Iisus Hristos”, pentru ca egalul său de geniu, Pasteur, să precizeze că omul de ştiinţă, savantul şi omul religios, omul credinţei, pot convieţui fără nici o problemă: „În noi sunt doi oameni: unul, savantul, care prin observare şi raţiune vrea să cunoască tot; şi altul, omul credinţei, care nu vrea să moară ca un vibrion şi crede că forţa din el va supravieţui şi vai de cel care în starea de imperfecţiune a ştiinţei noastre ar face ca unul dintre ei (savantul) să cotropească pe celălalt”! Am concluzionat cu această referire minunată, pur şi simplu, pentru a vă convinge, dacă mai era cazul, că avem nevoie stringentă de o Educaţie a modului nostru de a ne poziţiona între ştiinţă şi religie!            

Prof. Vasile GOGONEA

   23:57

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5