Educaţia care simulează însuşi dezideratul calităţii!

Într-o atmosferă sumbră în care cerul plumburiu accentuează lehamitea din sistemul educaţional, într-o şcoală în care fantoma grevei bântuie nestigherită, dar, atent monitorizată şi chiar hăituită de hienele acestei puteri care se clatină şi se degradează sub povara celor „treizeci” de arginţi ai pierzării, a vorbi despre dezideratul calităţii actului educaţional sună ca nuca-n perete, sau, poate mai ceva decât „ţara arden-n foc şi baba se piaptănă”, pentru că de ani buni trăim cu nedumerire sub semnul simulării examenelor şi al proiectelor eşuate! Să învăţăm de la francezi, să învăţăm de la americani sau de la englezi, pare a fi o tichie cosmopolită pe care şi-o pun pe capul chelit de atâta goliciune şi cherchelit de atâta mahmureală, aceşti „artizani” ai reformei mimate şi ai educaţiei răsuflate! Nimeni şi nimic nu pare a ne mai salva din marasmul în care se zbate sistemul educaţional, iar soluţiile privitoare la perspectivele ieşirii din criză seamănă produsele contrafăcute, demult expirate, pe care le descoperim stupefiaţi pe tarabele vânzătorilor de iluzii.
Educaţia experienţială pentru viaţă şi comunitate!
Dincolo de orice considerente ale unei situaţii de fapt, consider că educaţia non-formală este un element cheie în procesul instructiv-educativ, deoarece ea completează educaţia formală, oferind tânărului o bază solidă pentru demersurile viitoare, pentru inserţia sa socială. Astfel, în momentul în care am aflat despre o anumită iniţiativă privind calitatea procesului instructiv-educativ, automat ne duce gândul şi la proiectul a ceea ce poate să însemne o educaţie experienţială pentru viaţă şi comunitate, idee care a preocupat şi mai preocupă anumite persoane cu experienţă serioasă în domeniu, mai ales că începutul unui ciclu şcolar implică importante schimbări pentru adolescent. El trebuie să se adapteze cu noua şcoală, cu noii colegi, cu noul diriginte şi cu noii profesori, iar printr-o atentă observaţie, putem constata că de felul în care acest proces de adaptare este parcurs şi realizat, depinde succesul său şcolar şi profesional ulterior. De cele mai multe ori, această adaptare se realizează din mers, în timpul primelor ore de dirigenţie, când dirigintele încearcă organizarea colectivului, în pofida faptului că acest demers este pur formal, deoarece dirigintele nu are nici timpul şi nici mijloacele necesare realizării lui, mai ales că orele petrecute la şcoală nu permit realizarea corectă a coeziunii grupului de tineri. În cadrul şcolii, toţi se simt nişte actori care au de interpretat roluri bine stabilite, pentru că uneori ezitările şi chiar prejudecăţile diverse sunt cele care împiedică coagularea grupului de elevi. Efectele acestui eşec sunt extrem de importante şi de vizibile, pentru că izbucneşte intempestiv un permanent conflict între elevii clasei respective, între elevi şi diriginte, ajungându-se chiar la dezagregarea colectivului în grupuri mai mici, de cele mai multe ori aflate într-o acerbă competiţie, cu consecinţe negative asociate cu pierderea interesului pentru studiu, întreaga atenţie fiind atrasă de întreţinerea permanentă a acestor conflicte.
Dincolo de ceea ce înseamnă doar un proces instructiv-educativ!
Cadrele didactice cu mare experienţă la clasă ştiu prea bine că nu întotdeauna mediul şcolar este cel mai potrivit pentru închegarea colectivului, iar, ca alternative ar fi excursia sau alte activităţi desfăşurate în spaţii şi medii complementare ce pot avea un impact pozitiv. Din păcate, mulţi dintre profesorii diriginţi, se pare că nu sunt pregătiţi pentru realizarea acestui obiectiv, deoarece, deşi ei ştiu la modul teoretic şi abstract, care sunt metodele, se constată că nu au intuiţia de a le pune întotdeauna în mod eficient în practică. De obicei, profesorii sunt mai mult preocupaţi de procesul instructiv-educativ care se desfăşoară în şcoală, punând accentul pe transmiterea şi evaluarea cunoştinţelor de specialitate, mai puţin pe educarea şi mai ales pe cunoaşterea elevilor, a problemelor şi intereselor lor personale, atât de apăsătoare uneori şi frisonante înlăuntrul sufletului lor. De aceea, mi se pare foarte important să accentuăm preocuparea de a identifica şi a propune rezolvarea acestei probleme a procesului instructiv-educativ din şcoli. Activităţile de „ice-breacking” şi mai ales de „team-building” pe care specialiştii le propun cu diferite prilejuri sunt interesante şi pot deveni măsuri ale unui demers mai eficient, iar, de multe ori, pot spune că mi-am dorit implicarea în astfel de proiecte, deoarece am venit în contact cu acest tip de educaţie non-formală, prin participarea la diferite consfătuiri şi dezbateri în acest domeniu, prilej cu care am constatat beneficiile acesteia pentru tinerii participanţi, aflaţi la începutul carierei lor didactice. În opinia mea, marele câştig s-ar concretiza în posibilitatea dea cunoaşte îndeaproape tehnologia şi mijloacele de comunicare, dar, mai ales importanţa acestora în lumea contemporană, respectiv în Uniunea Europeană, pentru că în această lume superinformatizată, asaltată de imperativul multiculturalităţii, cei mai mulţi tineri învaţă să utilizeze diferite mijloace de comunicare (interviul, internet blog, TV news, fotografia), pentru a se cunoaşte, pentru a depăşi prejudecăţile şi diferenţele culturale, pentru a promova înţelegerea reciprocă între oamenii şi între comunităţile în care trăiesc aceşti tineri în diferite ţări.
Educaţia care simulează nevoia tinerilor de a comunica!
Aş putea spune că tinerii provenind din ţări şi din medii sociale şi culturale diferite, au tendinţa de a se simţi împreună şi de a se organiza din punct de vedere administrativ, sub supravegherea atentă a liderilor, prin formarea unor echipe mixte care pot căpăta atribuţii zilnice precum servitul mesei, debarasarea de lucruri inutile şi igienizarea spaţiului în care se desfăşoară activităţile lor comune. Dacă ne gândim la frustrările pe care le resimt unii tineri, cred că pentru mulţi dintre aceştia, cea mai importantă provocare ar fi să reuşească să comunice, să identifice elementele comune, dar şi cele specifice fiecărui grup constituit, dincolo de barierele etnice şi culturale, pentru a reuşi să formeze o echipă bine structurată. Cu promisiunea că vom reveni de multe ori asupra unor aspecte pe care le-am semnalat, cred că Educaţia care simulează însuşi dezideratul calităţii, de multe ori demonstrează că activităţile de „ice-breaking” şi „team-building”, jocurile de rol şi „work-shop”-urile sunt şi prilejuri de a salva ceea ce se mai poate salva dintr-un sistem care se adânceşte într-o criză profundă şi într-o stare de inerţie emoţională!

Prof. Vasile GOGONEA

   23:57

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5