Educaţia care se confruntă cu absurdul vieţii!

De multe ori, se întâmplă ca omul să trăiască o bucurie tristă, fie pentru că nu pătrunde îndeajuns tristeţea pentru care se bucură, fie pentru că nu renunţă definitiv la surogatul bucuriei care îl întristează. Poate că lucrurile care contează cu adevărat sunt abia cele care rod pe dinlăuntrul fiinţei noastre, cele care metamorfozează clipa şi care au de-a face cu sensul vieţii trăite la cea mai înaltă tensiune şi la cea mai sublimă fervoare a unei aşteptări nepăsătoare de ceea ce se întâmplă. Ceea ce este important, mi se pare tocmai acel vector misterios care stă la baza întrepătrunderii şi a râvnitei reîntâlniri cu noi înşine, cu sinele nostru, ca un vector despre care nu ştim prea bine, de unde vine şi ce e cu el în preajma gândului care ne urmăreşte.

Se pune întrebarea firească, dacă Educaţia primită în familie sau la şcoală ne ajută suficient în confruntarea deschisă cu absurdul vieţii, pentru că am impresia că soluţia pe care o putem oferi, de această dată, constă în ridicarea unei fortăreţe inexpugnabile a fiecăruia dintre noi în faţa asaltului crizei morale. Personalitatea fiecăruia se dovedeşte o fortăreaţă autarhică în care adăpostim câteva persoane despre care nu ştim sau nu vrem să aflăm mare lucru, motiv pentru care nu ne rămâne decât s-o consolidăm şi să ne separăm de barometrul fricii de imprevizibil, fără să conştientizăm că treptat, deja trecem de la metafora omului considerat ca „o trestie gânditoare” la simbolistica cea devoratoare de sensuri multiple. Fără să ne dăm seama, poate noi pregustăm cu nesaţ produsele cumpărate din marea piaţă mondială a obiectelor contrafăcute, ceea ce e absurd! Evident, de aici, poate se vede clar faptul că absurdul nu stăpâneşte asupra lumii decât pentru cei ce nu văd în ea decât ceea ce interesează trupul.

Absurdul e implicat în reducerea lumii la materie şi la legile ei implacabile, iar aceasta elimină orice sens din existenţă. Să fim bine înţeleşi, chiar dacă aparent, prin lumea în care trăim, se activează cu prioritate anumite secvenţe ale persoanei, poate un anumit mod de a gândi, de a cunoaşte, de a viza lucrurile, de a le aprecia, cred că până la urmă se scoate la iveală totul din ceea ce înseamnă fiecare, ca personalitate. Poate că în aceasta constă valoarea ei, din moment ce nu se limitează la un registru, să zicem, intelectual, ci trezeşte şi actualizează multiple paliere de simţiri, de trăiri, de credinţe fără de care schimbul nu ar avea fervoare şi autenticitate pentru demersul educaţional. Reacţia de respingere a gândului care te apasă devine un automatism comportamental, desigur, atunci când obsesia clipei denaturează Educaţia, mai ales că ea nu se confundă cu anosta adunare din sala de clasă, obligatorie, obositoare, chinuitoare şi obsesivă, până la urmă, care, la un moment dat, nu mai este dorită şi nici agreată de către tineri.

Aş dori să vă spun, dragi tineri, că problema sensului vieţii nu poate primi un răspuns rezonabil din partea filosofiei, poate mult prea abstractă, pentru că filosofia nu poate da o reţetă universal valabilă. Sensul vieţii este o problemă personală şi el se dobândeşte sau se pierde, se afirmă sau se neagă în dezacord cu noi înşine. În schimb, sensul lumii, în întregul ei, nu are de-a face cu sensul vieţii personale, mai ales dacă filosofia se dovedeşte, aşa cum spune Albert Camus, în primul rând o filosofie personală şi uşor incompatibilă cu ceea ce face lumea din propriul nostru destin.

Cazul extrem este cel al omului revoltat, al omului care neagă sensul vieţii, cu provocările ei, cu viaţa politică şi socială în care colcăie mediocritatea. Şi nu negarea cu orice preţ este miza şi tăria omului revoltat, cât revolta în faţa faptului că omul moare, în faţa faptului că există o suferinţă nemângâiată care face ca revolta să se metamorfozeze într-o afirmare obsesivă, ca denunţare sau ca protest înăbuşit. Lucrul vizat de revoltă este fatalitatea existenţei, iar alegerea în sine, a unei persoane într-o funcţie înaltă, nu poate fi hotărârea unei minţi cu adevărat revoltate, a unuia care afirmă absurdul lumii.
Deoarece opţiunea însăşi pare a fi ieşirea din revoltă, educaţia eşuată este părăsirea absurdului, despărţirea de starea revoltată. A mă vedea pe mine însumi, ca om revoltat, înseamnă să suprim starea de revoltă şi să accept propriul adevăr. Lipsa de educaţie ar fi o contradicţie în termeni, mai ales că omul revoltat nu e un nihilist pasiv, ci un factor activ, afirmator al nevoii de regăsire. Omul revoltat are firea de a se revolta şi e firesc să refuze clipa reprimării. Da, da, omul revoltat se dispreţuieşte pe sine şi refuză lumea, dar iubeşte absurdul. Acesta e spiritul gândirii înstrăinate, pentru că o iubire dispreţuitoare, care nu împiedică trăirea estetică şi deplină a vieţii, ne redescoperă împreună cu conştiinţa fatalităţii şi absurdului lumii în care trăim!

Prof. Vasile GOGONEA

   05:23

Da o nota acestui articol

Nota:~ 4 din 3 voturi.

1 2 3 4 5