Educarea relaţiei dintre părinţi şi copii!

Vom încerca să vorbim astăzi, mai ales despre o relaţie extrem de delicată şi de sensibilă, marcată de stări emoţionale puternice şi de sentimente care structurează profilul personalităţii fiecăruia dintre noi! Indiscutabil, relaţiile dintre părinţi şi copii au un rol hotărâtor asupra constituirii personalităţii copilului, poate la fel, dacă nu chiar mai mult decât potenţialul înnăscut al individului uman.

Chiar şi în cazul gemenilor, părinţii pot avea unele relaţii preferenţiale care au consecinţe imprevizibile asupra dezvoltării personalităţii în formare a copiilor. Cred că în toate societăţile şi în toate vremurile au existat şi vor exista legături subiective şi relaţii obiective între părinţi şi copii, aşa cum în toate familiile, copiii vor considera părinţii ca fiind responsabili de necesităţile stringente ale vieţii, de reuşitele şi de insuccesele lor, tocmai ca o dovadă a faptului că relaţiile între părinţi şi copii presupun un mecanism deosebit de complex, filtrat social, având la bază statuarea specificului comunicării în privinţa modului în care se realizează un model comportamental, un patern de conduită. Să fim bine înţeleşi, în cadrul acestor relaţii, mai întotdeauna  părinţii încearcă şi chiar reuşesc să-şi socializeze copiii lor, să contribuie la modificarea şi la perfecţionarea stilului de interrelaţionare din copilărie, ambele necunoscute ale ecuaţiei având nevoie să conştientizeze rolul unor deprinderi şi abilităţi sociale pentru facilitarea intercomunicării.
Uneori, constaţi cu nedumerire cum o mamă educată se plânge de faptul că unul dintre fiii ei gemeni, surprinzător, ar avea la şcoală performanţe inferioare faţă de cele ale fratelui lui, care se dovedeşte un premiant. Poate că fizic, ei erau absolut identici şi nu-i puteai deosebi, dar, discutând mai amănunţit cu mama, aceasta recunoaşte că, de mic, ea l-a preferat pe cel care acum are performanţe excepţionale. Cu timpul, copiii au crescut, iar ca adolescenţi, după aspectul fizic, nu pot fi deosebiţi unul de celălalt, fiind chiar confundaţi de multe ori. La fel se întâmplă şi ca adulţi, când nu pot fi deosebiţi sub aspect fizic, dar ca personalităţi, ei au profiluri cu totul diferite! Am subliniat acest aspect important, deoarece trebuie să pornim de la premisa că relaţia părinte-copil, în multe privinţe, poate fi considerată cea mai importantă dintre relaţiile care se pot forma, în general, între oameni. Pe lângă faptul că este o legătură definitivă şi indestructibilă, ea ar trebui să se dovedească şi cea mai strânsă şi puternică legătură posibilă între oameni, pentru că nimic, pe lumea aceasta, nu se compară cu o relaţie reuşită şi plină de înţelegere, respect şi iubire, aşa cum este relaţia dintre părinţi şi copiii lor. Poate că ideal ar fi ca în familie să existe obişnuinţa de a se stabili un set de reguli, de comun acord, pentru toţi membrii, iar, pentru că se intră într-o altă perioadă a vieţii, regulile ar trebui să se renegocieze, să fie acceptate de părinţi şi copii, să fie clare şi concrete. Astfel, mi se pare că e foarte important să existe consecvenţă în aplicarea sancţiunilor şi a recompenselor, dar, atenţie, nu e bine să existe această consecvenţă numai când e vorba de aplicarea pedepselor, deoarece sancţiunile trebuie să fie congruente cu gravitatea faptei şi acordate atunci când copilul a greşit, nu mai târziu!
Pentru ca o relaţie să fie reuşită în viaţa familiei, cred că este nevoie de mult efort şi răbdare, depuse de către copii, dar şi de către părinţii lor, deoarece devine important ca fiecare dintre ei să conştientizeze şi să înţeleagă poziţia în care se află, care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite, ca şi limitele ce nu trebuie depăşite printr-o decizie pripită! Dacă eşti un adolescent, cred că este foarte important să te menţii pe o linie dreaptă, adică, să ai grijă să menţii controlul comportamentului sub impactul atâtor tentaţii din anturajul apropiat, cu atât mai mult, cu cât e bine să înveţi să spui NU influenţelor negative ale anturajului, să nu faci greşeli ce depăşesc anumite limite ale bunului simţ, care ţi-ar putea provoca mari probleme. Mi se pare că tocmai aici trebuie să intervină părintele, care să se dovedească suportul constant al adolescentului, pentru a veghea starea comportamentului copilului său. Desigur, nu este vorba de un control continuu şi chiar autoritar, sufocant şi stresant, ci, mai degrabă este vorba de o supraveghere discretă, de o anumită grijă, de multă răbdare şi muncă de convingere asupra a ceea ar fi bine să facă un copil de vârsta respectivă sau cum să se comporte un copil în situaţia dată. La rândul său, adolescentul are nevoie de multă încredere în el însuşi, de încrederea părinţilor în resursele sale, dar, mai ales de afecţiunea şi dragostea lor, pentru că este vorba despre o educaţie puternică şi bine înrădăcinată, ce trebuie oferită unui copil, începând chiar din fragedă copilărie, pubertate şi continuată în adolescenţă, vârsta frământărilor, a entuziasmului, a cristalizării relaţiilor de prietenie şi de iubire. Prin responsabilităţile lor deosebit de importante, părinţii sunt cei care îi conduc pe copii pe drumul vieţii, îi îndrumă întotdeauna spre a face alegerile cele mai bune în viaţă, pentru a-şi exprima opţiunile, fiindu-le aproape la bine şi la greu. Vedem de atâtea ori, că nu este deloc uşor să fii părintele unui adolescent, deoarece adolescenţa este, prin definiţie, perioada de viaţă în care copiii învaţă să devină autonomi, că adolescentul începe să se detaşeze treptat de mediul familial spre grupul său de prieteni, însă, în acelaşi timp, el caută acel mediu familial, acele repere, care-i vor permite să devină adult, modelându-şi conduita în funcţie de modelele parentale considerate ideale, care definesc tot ceea ce înseamnă educarea relaţiei dintre părinţi şi copii!
Prof. Vasile GOGONEA

   05:52

Da o nota acestui articol

Nota:~ 4 din 3 voturi.

1 2 3 4 5