Despre întâlnirea cu noi înşine!

De multe ori, la începutul celei de-a doua clase de liceu, caut să le explic elevilor, la ora de psihologie, despre ceea ce înseamnă deosebirea tranşantă dintre sinele nostru, supraeul şi Eul de care depindem în viaţa cotidiană, mai ales atunci când accentuez faptul că spre deosebire de Eu, sinele nu poate fi controlat de gândire şi voinţă, este un haos şi nu are caracteristica de a fi organizat în plan logic. Astfel, conţinuturile sinelui sunt inconştiente, unele moştenite şi înnăscute, altele dobândite, iar dacă în limbajul obişnuit comportamentele care vin din sinele inconştient se explică prin faptul că a fost ceva mai puternic decât voinţa proprie, că “mi-a venit dintr-o dată”, pe bună dreptate, privindu-se pe sine, uneori tânărul se arată inocent şi ne sugerează că are sentimentul că în faţa sinelui, eul său este neputincios, iar ceea ce numim eul firesc şi pretins normal, devine o entitate care se comportă pasiv, noi având senzaţia că suntem dominaţi de o forţă “necunoscută şi incontrolabilă”, cum ar spune Freud.

La rândul său, supraeul este conştiinţa morală condusă de reguli şi idealuri, pentru că se dovedeşte a fi autocontrolul apărut prin interiorizarea exigenţelor şi a interdicţiilor parentale şi sociale, în general. Cu alte cuvinte, se pare că el reprezintă legea internă şi interdicţia de a o încălca, având rolul unui judecător şi cenzor intern. Supraeul cere imperativ renunţare şi se formează continuu, îmbogăţindu-se prin educaţie, religie şi moralitate. De departe, putem spune că Eul reprezintă o componentă care intră în structura psihicului uman, alături de sine şi supraeu, pentru că este partea conştientă a psihicului, dar este mai cuprinzător decât conştiinţa actualizată, incluzând şi preconştientul. Preconştientul cuprinde conţinuturi care, la un moment dat, pot să fie în afara câmpului conştiinţei, dar care pot pătrunde oricând în conştiinţă, într-o formă nemodificată. El se deosebeşte de sinele inconştient, ale cărui conţinuturi nu pot apărea decât în vise, prin sublimare, în mod deghizat sau în boala psihică pe care o numim nebunie. Se consideră că o pulsiune (pornire instinctuală) este sublimată (transformată dintr-o energie izvorâtă din porniri instinctuale şi egoiste către atingerea unor scopuri altruiste, spirituale), atunci când ea este deviată spre un scop nou, nesexual şi vizează obiective socialmente valoroase, iar în acest sens, Freud a exemplificat ca fiind activităţi de sublimare, mai ales cea artistică şi investigaţia intelectual-ştiinţifică.
Aş dori să-mi cer iertare cititorilor pentru faptul că am fost prea didactic în explicaţia mea, că am apelat la o serie de termeni de “la clasă”, dar eu consider că întâlnirea cu noi înşine se realizează de prea puţine ori în viaţă, că această “judecată” a intruziunii conceptuale, de nuanţă ezoterică, poate dovedi, dacă mai era nevoie, că o eventuală “escapadă” educativă veritabilă este rară, unică şi irepetabilă, care nu se iveşte la tot pasul. În complexitatea ei, adevărata întâlnire cu noi înşine aduce mereu ceva nou, are o fizionomie deschisă, cheamă şi pregăteşte alte întâlniri, mai ales că o bună întâlnire tinde să se reproducă şi să se extindă valoric, pentru că este un început pentru ceva care va urma. Întâlnirea cu noi înşine e o promisiune al cărei sfârşit este mutat mereu înainte, pentru că survine ca o binecuvântare pentru ceea ce este şi va fi aproape de coordonata normalităţii, mai ales că îi implică total pe preopinenţi cu ceea ce gândesc şi înfăptuiesc.
În concluzie, cred că întâlnirea cu noi înşine are ceva educativ care iese din obişnuitul şi din rutina „şcolărească“, mai ales dacă simţi că sunt “încălcate” anumite „reguli“ rigide ale regulamentului şcolii. Mi se pare că e altceva decât o simplă „lecţie“, pentru că se dovedeşte o „predare“ atipică presărată cu note agreabile. Aplicată “subversiv”, împotriva canoanelor „pedagogice“, ea poate genera nedumeriri celor din jur, mai ales celor care se cred „în meserie“, dacă fiecare îşi etalează persoana lui, problema care îl preocupă, adevărul care îl obsedează. Constaţi cu surprindere că, de fapt, cu sinceritate, înţelegere şi cu dragoste, cu generozitate, onestitate, fidelitate, cu dorinţa de împărtăşire, apropiere, împlinire, cu lumini şi umbre, cu înălţări şi căderi, până la urmă, întâlnirea cu noi înşine se revelează ca o necesitate! Printr-o mare responsabilitate şi conştiinţă a importanţei diadei: numai eu îţi pot da ceva, numai tu eşti în stare să primeşti, simţi că se naşte o solidaritate întreţinută printr-un acut simţământ al privilegiului, iar aceasta o ştie orice profesor, pentru că nu este deloc prescris şi nici permis de învoielile statornicite ad-hoc. Ecoul unor reacţii emoţionale de tipul „Vai, dar aşa ceva nu sunt obligat să fac!“ sau „Ce-o fi urmărind şi acest profesor?“, dovedeşte faptul că mersul acestei legături se rostuieşte pe măsură ce se edifică şi se înaintează pas cu pas, prin depăşirea unor piedici, prin încălcarea unor reguli şi instaurarea altora noi, pentru că în aceasta constă, poate, valoarea şi tăria acestei întâlniri cu noi înşine!
Prof. Vasile GOGONEA

   05:45

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5