Despre Educaţia “privirii” corecte!

A venit pe nebănuite şi cu jocul său fantastic de culori, cine alta decât încântătoarea toamnă, când privirea noastră se delectează şi se dezmiardă cu aburul nostalgiei anotimpurilor, când “se numără bobocii” acelei stări de graţie pe care ne place s-o numim corectitudine a modului nostru de a fi oameni cu sufletul mereu tânăr şi deschis! Fără a căuta un răspuns la hamletiana întrebare de “a fi sau a nu fi” în prima zi de şcoală, un spirit de integrare în mediul de viaţă firesc şi în acea normalitate pe care ne-o dorim prea mult şi cu prea puţine speranţe, cred că ne face mai circumspecţi şi chiar mai blânzi în “privirea” ochilor înlăcrimaţi, iar mult râvnita întâlnire cu primul sunet al clopoţelului dovedeşte că orice act educativ autentic se săvârşeşte în perspectiva unei întâlniri spirituale dintre persoane care se doresc a fi mereu împreună. Tocmai aceasta, mi se pare că “a privi” presupune o dinamică, o succesiune de căutări şi de găsiri a unor fiinţe care se caută, care au un surplus sau o lipsă, au ceva de dat şi de primit, iar aceasta poate aduce după sine dorite şi încordate tatonări, căutări, aflări de sine şi de cel de lângă noi.
Sunt anumite momente în viaţă când eşti silit să recunoşti că nu reuşeşti să îţi dai seama, aşa cum trebuie, de ceea ce se petrece în jurul tău, iar dacă trăieşti într-un spaţiu imens, afli cât de mic eşti de fapt, cât de puţin cunoşti din viaţa care curge în jurul tău, când Coelho îţi vorbeşte despre fericire, când politicienii te descumpănesc prin reacţiile lor bizare, când criza înseamnă mai multă nesiguranţă şi incertitudine, când realitatea mundană este relativ plictisitoare, rutinată, când prea puţin îţi mai doreşti să citeşti ceva, ca să poţi evada din propria colivie creată de muncă, stres şi grijile vieţii, când te decizi că cumperi un ziar în care abundă imaginile vădit erotice care îţi suscită un fel de bâlci bizar în care semnatarul vrea să te corupă înainte de a te convinge, că nu ar exista educaţia “privirii” corecte. Ajungi să te gândeşti la anotimpuri, la vremea copilăriei tale, la o poveste de dragoste siropoasă, rezumativă în câteva clipe, pentru a contura pelteaua sentimentală venită după sângele de pe asfalt şi erotismul vulgar desprins din cotidianul obscen, care îţi provoacă aceeaşi greaţă pe care a simţit-o Jean-Paul Sartre la vederea esenţei societăţii actuale.
Dincolo de perdeaua de un sumbru întristător a unui cotidian cenuşiu, în prima zi de şcoală vom descoperi “privirea” unui copil inocent, care se deosebeşte de cea a omului matur, aceasta din urmă constatând că răul e pestriţ, labirintic, laborios şi întinat, mai ales dacă opusul său e tocmai simplitatea cea binevoitoare. În acest sens, mi se pare că Binele e lin, e gloria firescului însuşi, iar clipa de nostalgie a toamnei, prin acea picătură de rouă care ne răcoreşte fruntea, confirmă supoziţia că avem şansa în această lume, ca un dar suprem al lui Dumnezeu, să învăţăm de la El că binele se poate observa mai atent, tocmai prin jocul dintre diferitele contraste ale cotidianului din afara sufletului nostru. Poate iubim verdele crud al primăverii sau albul imaculat, ca simbol al nevinovăţiei care ne-a fost dată ca ideal, pentru a regăsi splendoarea frunzelor îngălbenite. Dar, de fapt, ce-ar fi albul, dacă n-am afla şi celelalte culori, mai vii şi mai ademenitoare? Dacă una dintre aceste culori poate fi, aparent, mai atrăgătoare, aşa cum sunt ciupercile otrăvitoare, nu avem voie să ne lăsăm amăgiţi de farmecul ei toxic, ci trebuie să ne străduim să vedem cu mult mai departe, să luptăm cu noi înşine pentru a putea primi moştenirea curăţeniei “privirii” şi a sufletului celui de lângă noi, pentru a ne regăsi pe noi înşine. În mod sigur, atunci vom înţelege că Binele, simplu şi firesc, rămâne singura culoare cu adevărat atrăgătoare ce înnobilează perdeaua multicoloră a toamnei care vine! Aş dori să închei cu o tulburătoare şi neverosimilă, dar pertinentă observaţie a lui Andrei Pleşu, că după Cernobâl, chiar şi ciupercile bune au devenit otrăvitoare, poate cu o subtilitate a trimiterii la ceea ce înseamnă condiţia umană. În felul său, fiecare generaţie trăieşte şi pătimeşte mirajul tragic al senzaţiei că am putea stăpâni ceea ce nu este de stăpânit, iar ca o insinuare a vanităţii, încet, parcă se umple totul cu otrava neascultării glasului divin, a esenţei pure pe care o îngăduie “privirea” unei icoane făcătoare de minuni! Personal, mai cred în educaţia “privirii” corecte, dar, aş adăuga că otrava nu va fi niciodată aceeaşi, fiind produsul nefiresc apărut dintr-o categorie similară de valori, dar, totuşi, diferită de sinele nostru. Privim cu atenţie tabloul încântător al toamnei şi tot ne întrebăm, oare, de ce am căzut în nebunia să credem că suntem ceea ce nu putem fi?

Prof. Vasile GOGONEA

   15:26

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5