Când toate sunt poveşti, în afară de păcat!

Într-o lume în care păcatul nu este doar o anatemă, dar şi un mod de consacrare a dezastrului, asumarea perfidă a răului care ne înconjoară şi un fel de amnezie programată care siderează regulile elementare ale bunului simţ, toate se metamorfozează în văluri care ne fac de multe ori să uităm că suntem oameni, împiedicându-ne să iertăm şi să acordăm un credit oarecare celui care a greşit cândva, doar pentru a marginaliza o persoană şi a stigmatiza un personaj blamat, pe care unii ar fi tentaţi să-l considere imaginea întruchipată a răului. Binele, în schimb, ţine de o anume integritate a noastră, pe care, părăsind-o, viaţa îţi poate părea imposibil de trăit, prin denaturarea legăturilor tainice şi trainice cu semenii, dar, mai ales cu o vecinătate care se lasă cunoscută şi cercetată! Criza care ne produce frustrări de tot felul, din păcate, ne dovedeşte că omul e un înstrăinat permanent, deoarece, în primul rând e străin de el însuşi, de propria umanitate, mai ales când simte că trăieşte cel mai adesea într-o lume a fantasmelor care ţin de aşa-zisa modernitate cultural-artistică, filosofică sau ştiinţifică.

Mergător pe o stradă destul de animată a municipiului în care îmi desfăşor activitatea de aproape trei decenii şi jumătate, am descoperit întâmplător pe omul înstrăinat de propria sa realitate, omul care ar avea nevoie de o antropologie care să-l redefinească în raport cu adevărata lui natură, cu adevărata lui sacralitate desacralizată, atunci când un tânăr îi spunea celui cu care dialoga: “Să moară mama, dacă-l iert! Că mai bine să plângă mă-sa, decât să jelească maică-mea”! Contrariat şi chiar stupefiat de grotescul unei asemenea dezlănţuiri verbale, singur am încercat să desluşesc dacă insul respectiv îşi iubeşte mama, sau dacă ura din sufletul său l-a metamorfozat într-o brută a răzbunării oarbe, un individ care nu va înţelege niciodată cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, care spunea că “toate sunt poveşti, în afară de păcat”, mai ales că acel păcat ar trebui readus în prim planul raportului omului cu sacralitatea, pentru a releva omul exilat din propria lui condiţie. Doamne, dar, ce ar trebui să facă omul conştient de pierderea esenţei care îi defineşte şi îi asigură demnitatea de fiinţă spirituală? Un om care a fost cândva într-o dregătorie înaltă, dar care acum e decăzut în dizgraţia semenilor săi, nu se va simţi, oare, ca un exilat? Dar, cel care împroaşcă venin pe obrazul celui exilat, nu întruchipează, oare, expresia neostoită a răului din lume?
De multe ori, mă gândesc la viaţa frământată a Sf. Ioan Gură de Aur, cel decăzut din scaunul Episcopal de către împăratul Arcadius, când cedează în faţa intrigilor împărătesei şi a coaliţiei episcopilor potrivnici şi este obligat să-şi părăsească locuinţa, lăsând acasă nu o soţie, ci o prietenă credincioasă, diaconiţa Olimpiada, căreia îi scrie epistole din exil. Într-una dintre aceste epistole, acest dăruit al cuvintelor cu har, îi scrie soţiei sale: „Aşadar, nu cădea, rogu-te!“, pentru a-i dovedi câtă forţă inspiră unele rostiri simple, care oferă ca sprijin căldura sufletului, mai ales dacă în miezul cuvintelor sălăşluieşte ideea că toate sunt poveşti, în afară de păcat, că toate sunt vremelnice şi pieritoare, când nu vatămă cu nimic sufletul care veghează. Consider că o mare lecţie învaţă sufletul nostru din aceste întâmplări rememorate de Sfântul Ioan, iar dacă lipsa acestora produce o înstrăinare de care e bine să ne temem, poate că e mai important să învăţăm să-i iertăm pe cei care cred că au greşit, dovedindu-ne drepţi faţă de cei pe care credem că-i iubim, adânciţi fiind în smerenia sufletului nostru!
În multe momente ale vieţii acesteia trecătoare, poate că suferinţa are un sens profund şi necesar, de vreme ce Însuşi Hristos, care ar fi putut să refuze paharul care să-L poarte pe drumul Golgotei, nu a făcut-o, ştiind că Puterea Lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciune, iar noi, oamenii, suntem firavi în faţa încercărilor de tot felul! Nu ştiu, câţi sunt aceia dintre noi, care ar înţelege ce multă mângâiere aduce sufletului această privire către patimile Domnului, deoarece omul care învaţă sufletul să mulţumească pentru încercări, de fapt, învaţă să fie bucuros! În cămara de taină a sufletului, ştiu că păstrez minunăţia cuvintelor unui sfânt pe deplin dăruit Cuvântului îndumnezeit, dar, dincolo de orice îndoială şovăielnică, îmi rămân spusele Sfântului Ioan Gură de Aur, că toate sunt poveşti în afară de păcat, că păcatul aduce înstrăinarea şi uitarea de sine a sufletului omului, că înaintea păcatului suntem obligaţi să ne reevaluăm atitudinea şi să nu golim de conţinutul spiritual sintagma “iertarea păcatului” greşiţilor noştri! Aceasta înseamnă zâmbetul prietenului în care zărim lumina cea iertătoare a Lui Hristos, iar dacă ştim a zări, dacă mai ştim a vedea, ce mult bine poate aduce viaţa trăită într-o apropiere pe care credinţa o face mai luminoasă, doar atunci, omule, poţi rosti în propria ta limbă, pe lângă cuvinte de iubire, şi rugăciuna adresată proniei cereşti!

Prof. Vasile GOGONEA

   06:29

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5