A trăi în sufletul şi în jocul copiilor!

Vă propun pentru astăzi, dragi cititori, un citat care ar trebui să fie scris în toate sălile de clasă, în sufletele noastre, ca un leitmotiv al vieţii din sufletul copiilor noştri sau ca un refren al visului ce însoţeşte jocul inocenţei copiilor: „Copiii învaţă ceea ce trăiesc! Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători! Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească! Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine! Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel! Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea! Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul! Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume! (Doroty Law Nolte)!
A trăi în sufletul copiilor înseamnă să fii recunoscător pentru lumina şi pentru iubirea care mângâie şi mlădiază adierea clipei, pentru căldura şi pentru gingăşia care există, pur şi simplu, dincolo de simplitatea purităţii, în atâţia oameni şi în atâtea lucruri care ne înconjoară. A trăi înseamnă a îmbrăţişa oameni şi lucruri şi a le da iar drumul, pentru ca să înverzească şi să înflorească înaintea lui Dumnezeu! Prin zâmbetul curat şi prin glasul zglobiu, copiii sunt bucuria şi speranţa noastră, pentru că ei ne îmbogăţesc şi ne înfrumuseţează viaţa, iar dacă pe tălpile lor colorate de visuri şi de mlădierea firelor de iarbă se sprijină omenirea, trebuie să avem dăruirea şi inspiraţia divină să ne sacrificăm pentru binele lor. Poate că, de cele mai multe ori, copiii au nevoie de dragostea şi de protecţia noastră, mai ales înainte de a se fi născut, deoarece prin iubirea faţă de ei, prin sensibilitate şi înţelegere deplină, prin cuvântul sădit în livada înverzită a visului lor, ne clădim respectul şi propria nobleţe. Să-i încurajăm pe copii să iubească frumuseţea vieţii, nicidecum ipocrizia ei, pentru că în acest fel vor fi mai încrezători în răsăritul de soare! În funcţie de categoria în care se înregistrează părinţii elevului, interesaţi sau dezinteresaţi de tot ceea ce se întâmplă cu propriul copil, cooperanţi, parţial cooperanţi, necooperanţi cu şcoala îşi fixează şi întreţine cât mai multe discuţii individuale, evitând în cazul celor cu copii, tocmai problema prezentării în plenul şedinţelor a rezultatelor şcolare şi a absenţelor.
Lecţia generozităţii şi a demnităţii se învaţă în familie şi se desăvârşeşte în sălile de clasă, dar prin bunăvoinţă şi prin consideraţie, copiii devin mai expresivi şi mai temperamentali. Iar dacă minunatul nostru copil ne va spune: „Vă cer să nu mă viciaţi, pentru că nu pot să am tot ceea ce vreau, dar am nevoie de valori şi nu de lucruri, de idei şi nu de bani! Fiţi exigenţi cu mine, iar în acest fel mă veţi ajuta să cresc puternic! Să nu mă învăţaţi calea cea mai uşoară, ci, calea cea dreaptă. Respectaţi-mă pentru ceea ce sunt! Faceţi-vă timp să staţi cu mine! Prezenţa şi iubirea voastră sunt cadourile pe care le apreciez cel mai mult”, cred că în clipa aceea noi înţelegem ce înseamnă să trăieşti în sufletul şi în jocul copiilor!
A trecut ceva timp de când am citit un interviu al unui tânăr pedagog american care s-a dedicat copiilor orfani şi celor handicapaţi, cel care spunea printre altele: „Durerea mea cea mai mare este atunci când mă întorc acasă plângând pentru că las copii care plâng. Copiii plâng pentru că nu înţeleg iubirea mea. Ei o înţeleg ca milă şi nu ca iubire pură, pentru că au fost decepţionaţi de părinţii lor. Deziluzia, păcatul părinţilor este înlăuntrul lor, iar ei sunt incapabili să accepte iubirea altuia, pentru că nu au primit iubirea părinţilor”. Dar, omule cu suflet nepăsător şi insensibil, spune-mi, de ce l-ai făcut, dacă nu ştii să-l iubeşti? Dacă nu poţi iubi, nu aduce la lumină această fiinţă nevinovată, pentru că nu este permis să sufere nici un copil cu nevinovăţia Lui Dumnezeu în sufletul lui! Şi dacă, totuşi, suferă bietul copil, o dată cu el, ar trebui să sufere şi părinţii, doar că suferinţa tatălui şi a mamei ar trebui să fie mai mare, atunci când sunt incapabil, să-i dăruiască iubirea pe care copilul o aşteaptă. Dacă am simţi durerile copiilor până în adâncul sufletului, atunci poate s-ar mai tulbura rotiţele creierului nostru şi cine ştie, poate şi inima ar vibra altfel, am fi mai calzi şi mai curaţi în adâncul nostru! Unii consideră că am putea foarte uşor să ne „spălăm” pe mâini spunând: Este copilul lui! Este problema lui!
Dragii mei, nu este numai copilul lui. Orice copil din lume este copilul fiecărui om şi orice copil din lume ar trebui să fie iubit de toţi oamenii, ca să fie cu adevărat protejat de atâtea furtuni ale vieţii acesteia, de atâtea viscole care îi îngheaţă sufletul! Ne gândim noi, oare, la copiii care fiinţează în acestă lume? Am fi, oare, capabili să avem un sentiment, cât de mic, de iubire pentru fiecare dintre aceşti prichindei, indiferent în ce colţ al lumii se află? Dacă ne imaginăm că îngeraşii noştri ar trăi numai din iubirea noastră, atunci ar muri la vârste mult prea fragede, dar, vă rog să mă credeţi, copiii vin din lumină, din iubirea desăvârşită a purităţii!
Prof. Vasile GOGONEA

   04:36

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5