Un „elogiu al bârfelii” – de Tudor Teodorescu - Branişte

Tot mai puţini sunt cei care îşi mai reamintesc despre tristeţile vieţii uneia din cele mai oneste şi mai luminoase personalităţi ale ziaristicii româneşti: Tudor Teodorescu-Branişte, căruia în pragul vârstei de cincizeci de ani, mai precis în anul 1947, i s-a luat dreptul de a mai publica, odată cu interzicerea „Jurnalului de dimineaţă”, cotidianul de largă răspândire şi de înaltă ţinută. Democratul convins, cel de numele căruia se leagă câteva din marile înfruntări duse în numele libertăţii, al drepturilor tuturor oamenilor, s-a văzut atunci, în 1947, azvârlit în cea mai neagră mizerie care i-a agravat boala şi i-a creat o stare de deprimare morală. S-a salvat moral din această condiţie înjositoare scriind romane ca: „Primăvara apele vin mari” sau cel apărut postum la Editura Mihai Eminescu „Pavilionul de vânătoare”.
Atunci el nu mai poseda nimic şi puţinii prieteni au avut înaintea ochilor, în modul cel mai concret cu putinţă, ce înseamnă ingratitudinea, laşitatea şi lipsa de recunoştinţă. Şi acestea deoarece imaginea sărăciei  se suprapunea cu aceea a celor care colaboraseră în paginile publicaţiilor conduse de el, care trăiseră ani de zile de pe urma lui, iar acum aceştia, unii cu funcţii destul de mari, nici nu mai vroiau să ştie dacă el trăieşte. Atunci, un alt scriitor, Valeriu Râpeanu, care avea doar douăzeci şi şapte de ani, s-a hotărât să facă tot ce-i sta în putinţă pentru a-l readuce pe Tudor Teodorescu-Branişte în lumea scrisului. Culmea, cea dintâi şi cea mai netă opoziţie a avut-o din partea unui poet care îi povestise că Tudor Teodorescu-Branişte l-a lansat în paginile „Cuvântului liber”, ajutându-l să iasă dintr-o sărăcie lucie, făcând pentru el adevărate minuni. Cu alte cuvinte, cariera îi era datorată integral lui Tudor Teodorescu-Branişte. Şi acum, drept recunoştinţă, îi respinsese articolul, cerând mai întâi un articol de demascare a „imperialismului anglo-american”. Ceea ce Tudor Teodorescu-Branişte a refuzat.
Cei ce se mai încumetă  să citească şi recitească atât articolele strânse în culegerile alcătuite de Constantin Darie, cât şi cele atât de numeroase rămase în paginile presei, îşi pot da seama că Tudor Teodorescu-Branişte a fost nu numai un pamfletar temut, ci şi un moralist. El surprindea nu numai faptul cotidian, evenimentul politic şi social, marile seisme care zguduiau lumea, comenta nu numai spectacolul comic şi tragic al lumii contemporane lui, dar din vâltoarea clipelor ce treceau reţinea trăsăturile definitorii din punct de vedere moral pentru un popor, o categorie socială, pentru un anume mod de a fi al unor colectivităţi.
L-a preocupat ce loc ocupă în configuraţia oraşului românesc spiritul de bârfă şi, în urmă cu mulţi ani -1991-, Constantin Darie a republicat în revista Presa Panoramic articolul „Arta de a bârfi” al lui Tudor Teodorescu-Branişte, tipărit în Adevărul din 13 septembrie 1927.
Asupra acestui defect naţional subtilul observator al metehnelor noastre a revenit peste câţiva ani în revista „Vremea” cu un scânteietor şi plin de adevăr articol intitulat „Elogiul bârfei”, pe care îl reproducem întocmai în cele ce urmează, pentru virtuozitatea sa artistică şi adevărurile, din păcate, eterne pe care le conţine.
Asta pentru a se vedea că magistraţii şi mai ales Codul penal, din prea mare exces de zel, dar şi interesaţi să-i articuleze pe jurnalişti, recurg cu prea mare răutate la un alt termen sonor şi impresionant, cu scopul de a-i intimida pe aceştia şi să spele obrazul destul de murdar al celor corupţi, demascaţi prin această atitudine, înfierată pe nedrept ca fiind calomnie. (V.R.)

Animat de o singură credinţă

Tudor Teodorescu-Branişte, cel care, din cei cinci fraţi, şi-a pus amprenta asupra publicisticii româneşti, s-a născut pe 12 aprilie 1899, la Piteşti. Încă din şcoală a publicat primele nuvele, schiţe şi cronici literare sub pseudonimul Andrei Branişte. A fost redactorul celor mai importante ziare ale vremii. În anii dictaturii antonesciene a refuzat să mai lucreze în presă, consacrându-se exclusiv creaţiei literare. La 23 martie 1969, Branişte s-a stins din viaţă lăsând pe masa de lucru, neterminat, volumul de amintiri „Scara vieţii”, care a apărut postum.
Printre altele, el mărturiseşte: „Se spune foarte adesea că articolul de ziar nu trăieşte decât o zi, ziua apariţiei. Cred că e o greşeală. Sunt desigur articole legate de fapte mărunte, care îşi pierd foarte repede interesul. Adevăratul publicist, însă, atacă temele majore ale vieţii şi, dezbătându-le cu competenţă, curaj şi talent, face din ele scrieri care supravieţuiesc epocii”. Acestea sunt gândurile lui Tudor Teodorescu-Branişte, pregătindu-se să-şi încheie prodigioasa sa activitate de peste cincizeci de ani în presă, conştient că lasă în urmă o operă publicistică demnă de marea bibliotecă.
„O! Ce-ar fi însemnat cultura românească dacă un Caragiale nu şi-ar fi publicat Momentele în foiletonul unui ziar; dacă Vlahuţă nu şi-ar fi publicat articolele de popularizare în coloanele unei gazete; dacă Delavrancea, Eminescu, Panu şi toţi ceilalţi n-ar fi fost gazetari?”, reaminteşte Branişte cu admiraţie şi recunoştinţă de contribuţia înaintaşilor scrisului românesc la ridicarea prestigiului presei.
„Şi literaţii şi gazetarii au aceeaşi ţintă: trezirea scânteii rare în adâncul sufletului celorlalţi. Plămădesc acelaşi material: verbul, divinul verb, de care cu atâta înaltă pasiune vorbea Caragiale”, mai spune el.
Altfel, toată viaţa, el s-a lăsat animat de o singură credinţă: „Am scris totdeauna ce-am crezut. Bună sau rea, mi-am aşternut totdeauna pe hârtie credinţa mea. Iar când undeva n-am mai putut scrie ce cred, mi-am luat pălăria şi, fără supărare, am plecat...”

Elogiul bârfelei 

Bârfeala este manifestarea cea mai curentă a spiritului critic.
Codul penal, codul de onoare şi proştii numesc bârfeala – calomnie.
Calomnia este un cuvânt sonor, impresionant şi radiogenic. Dar tocmai de aceea e un termen fals.
Bârfeala nu se răzbună nici prin plângere la parchet, nici prin duel. Ca şi ideea care nu poate fi ucisă decât prin idee, bârfeala nu poate fi ucisă decât prin bârfeală.
Bârfeala este o polemică vorbită, după cum polemica este o bârfeală scrisă.
Ca să bârfeşti pe cineva cu competenţă, trebuie să-l cunoşti foarte bine, foarte de aproape – trebuie, adică să-ţi fie prieten foarte bun. Pe străini sau pe cei ce ne sunt indiferenţi nu-i bârfim niciodată. Gradul de prietenie dintre doi inşi se măsoară după intensitatea bârfelii.
Este cu desăvârşire nedreaptă învinuirea ce li se aduc actorilor că sunt singurii care se bârfesc. Bârfeala domină toate breslele. Numai numele ei variază de la breaslă la breaslă.
În literatură bârfeala se cheamă critică. În medicină şi avocatură – colegialitate. În comerţ – reclamă şi, uneori, concurenţă. În teatru bârfeala se cheamă bârfeală.
Bunul bârfitor trebuie să aibă  nu numai spirit critic, ci şi fantezie. A spune despre un prost că e prost, despre un chel că e chel, nu înseamnă a bârfi.
A bârfi înseamnă a spune despre un prost că nu e suficient de inteligent, despre un chel că nu are o coafură tocmai bogată.
Cerând un mare dar de insinuare, bârfeala este arta prin excelenţă a nuanţelor.
Impulsivii şi satiricii nu pot fi bârfitori. Impulsivii sunt pamfletari. Satiricii sunt caricaturişti. Bârfitorii se recrutează din rasa atât de puţin numeroasă a oamenilor calmi, ponderaţi şi blajini. Cel care are puterea de a se opri la jumătatea unui adevăr crud este cel mai desăvârşit bârfitor.
Bârfeala este fundamentul breslelor. Gazetarul nu va bârfi decât pe un gazetar. Actorul pe un actor sau cel mult pe actriţă. Pictorul pe un pictor sau, în cazul cel mai rău, pe un sculptor.
Bârfitorul, care bârfeşte pe un ins din altă breaslă, este un vicios al bârfelii şi, ca atare, nu prezintă decât un interes pur patologic.
Bârfeala se exercită exclusiv în cafenea. Desfiinţarea cafenelelor a redus simţitor şi dureros rasa bârfitorilor. Cerând răgaz şi inteligenţă, bârfeala este eminamente latină. Ţările mecanicizate – Statele Unite – sau cele nordice nu cunosc bârfeala. Acolo toate lucrurile se iau în serios. De aceea aceste ţinuturi sunt exasperant de plictisitoare.
Bârfeala nu izvorăşte – cum s-ar spune – din invidie. Invidia creează „lucrătura” – aplicarea practică şi abjectă a bârfelii. Bârfeala porneşte din glumă şi nu are niciun scop precis. E artă pentru artă – adică forma cea mai dezinteresată şi cea mai înaltă a artei.
Oamenii care nu pot bârfi, din lipsă de fantezie şi de inteligenţă, se intitulează cu mândrie oameni obiectivi. Obiectivitatea este însă pseudonimul academic al plictiselii.
Un bun bârfitor este un tip eminamente inofensiv. Un chibiţ al vieţii. El bârfeşte iar ceilalţi – oamenii practici – fac jocurile şi realizează situaţiile.
Ca atare, nu vă temeţi niciodată de bârfitori. Ţineţi-vă însă de oamenii practici care – în loc să bârfească – vă „lucrează”.
Alecsandri a spus că românul se naşte poet. De fapt românul se naşte bârfitor – adică flecar. Bârfind, îşi răcoreşte sufletul. De aceea nu poate acumula ură şi nu ajunge niciodată revoluţionar.
Oamenii iscusiţi nu ştiu să bârfească. Ei înjură pur şi simplu. Bârfeala este forma cea mai rafinată, cea mai alambicată a înjurăturii.
Artă prin excelenţă aristocratică, bârfeala este apanajul clasei suprapuse. Plebea – cea socială, ca şi cea intelectuală – se bate cu pumnii sau se taie cu cuţitele. Civilizaţia va începe să existe atunci când în cârciumile de ţară sau de periferie se va bârfi, ca şi la Capşa. În clipa aceea rubrica faptelor diverse va dispare din marile cotidiane.
Bârfeala se practică în lipsa celui bârfit, nu din lichelism, ci ca să se exercite în deplină libertate.
Să nu te superi niciodată când afli că te bârfeşte cineva, ci să-l bârfeşti şi tu – ca şi când n-ai şti că şi el face la fel.

Tudor Teodorescu-Branişte

   14:08

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 3 voturi.

1 2 3 4 5