„Purtătorii de torţe”

Motto: „Curajul este începutul biruinţei”
(Plutarh)

Croind modele şi mituri, Olympia a consemnat pentru umanitate etapa decisivă istorică, în care spiritul uman modelat întru glorie, adevăr şi moralitate, a devenit centrul „lumii elene”.
Unitatea etnică, apartenenţa comună, prin cultură şi mişcare într-un spaţiu ce se întindea de la ţărmurile Mediteranei până în îndepărtatul Caucaz şi până la coloanele lui Heracles, a păstrat „flacăra spirituală” multe secole, afirmându-se în acest spaţiu „ideea înaltă” prin care oamenii au convieţuit paşnic, respectându-se reciproc.
Jocurile Olimpice au fost „expresia admiraţiei colective” faţă de eroul-om, ce atingea şi depăşea limite de neînchipuit. Alăturarea eroului olimpic zeilor configura o relaţie existenţială unică, acoperind în timp milenii.
„Depăşirea de sine” – philotimos (în lb. Greacă), era ţelul pentru care luptau vechii greci „respingând orice profit material” sau de altă natură, poziţie socială, ori demnităţi publice.
Ceea ce primeau eroii olimpiadelor antice, gloria, demnitatea, cununa de lauri, nu putea fi egalat de tot aurul lumii. Performanţa se răsfrângea asupra ţării lor, a căminului, familiei, urmaşilor, ca un câştig moral unic, spiritual şi religios.
Onorurile erau pe măsura performanţei, asemenea celor acordate unor semizei. Aceste idealuri şi principii ale jocurilor olimpice urmăreau perfecţiunea corpului, superioritatea spiritului şi a sufletului omenesc, transformând o lume, aducând-o spre aspiraţia unei dezvoltări înalte.
Această lume, născută din ideea olimpismului, a construit un stil de viaţă, a ridicat Pantheonul, răspândind lumina prin purtătorii de torţe ale spiritului, precum: Socrate, Pindar, Platon, Sofocle, Aristotel, Euripide, Herodot, Tucidide ş.a.
Douăsprezece secole, legenda istorică a Olympiei a modelat generaţii, încoronând oameni în Altis şi în cetăţile ţărilor de baştină ale câştigătorilor.
Armonia sufletului, intelectului şi trupului, configura jocurilor olimpice autoritatea supremă, voinţa divină, legitimând legea onoarei, a binelui public, demnităţii şi credinţei.
Omagiind victoriile olimpice (şase la număr) ale celui mai mare atlet al antichităţii, Milon din Crotona (localitate în sudul Italiei), Pindar îi dedică această odă din care cităm finalul: „Dacă nu i-a fost cu putinţă să se înalţe până la cerul de culoarea cenuşie, victoriile sale la Olympia i-au adus întreaga celebritate la care noi, muritorii, putem râvni, şi întreaga fericire pe care ne este îngăduit s-o sperăm”.
Milon din Crotona şi întreaga pleiadă de atleţi demonstrează adevărul aforismului: „Omul cutezător nu atârnă de zei” (Helvetius).
Dar, vai, modernitatea, acest blestem al zeilor, a distrus nimbul celest al unui timp, grandoarea olimpismului nemuritor, al anticului mit – Flacăra Olympică.
Spiritul întrecerii drepte, născut în acele vremi în Helada, sufletul generos al fiinţei, au fost zdrobite de manierismul depravat, ocult şi supus înstrăinării de sine şi de cele aşezate în Legile cetăţii.
Profanatori „moderni” au distrus temple, monumente, arene, palate, săli şi stadioane, făcând loc destrămării. „Olympia a murit” mistuită de propria-i flacără.
O nouă ordine şi o nouă aşezare a lumii în tipare comandate, negustoreşti, politice, ateiste, a luat locul în istorie inegalabilei străluciri a spiritului olimpic. Astăzi, sume enorme de bani dezbină şi glorifică falsele valori „lustruite” prin tratamente, desfigurând chipul blând, tolerant, luminos al eroului olimpic. Arenele au devenit locuri blamate, periculoase, în care insurgenţe şi răbufniri violente compromit frumuseţea întrecerii şi a mesajului către generaţiile ce vor veni.
Lumea este supusă legii biologice, „tot ce există, corpul, mintea, se dezvoltă cunoscând înflorirea, apoi decadenţa”. O nouă credinţă cucereşte popoarele, credinţa înălţării de sine prin orice mijloc şi împrejurare.
Olympismul elen a impus adevărul nepervertit de interese meschine; întrecerile atletice nu erau scop în sine, forţă brutală, ci constituiau legităţi, acte, pentru armonia dintre „suflet, intelect şi corp”.
Poeţi, sculptori, pictori, muzicieni, trupe generoase de artişti, împodobeau Jocurile Olimpice cu creaţii ale genului. Stăpânea în acea vreme o miraculoasă armonie, o voce unică se auzea în fiecare colţ al aşezărilor, inefabilul tumult al bucuriei cuprindea deopotrivă om şi natură. Atunci cerul şi pământul stăpâneau sufletul şi vremea înstrăinărilor nu era.
Ne vom întoarce întotdeauna la izvoarele ei, civilizaţiei umane, spre a ne regăsi şi a înţelege sensul „confruntării”, primind impulsurile unui viitor pe care omul şi l-a dorit a fi alături de el.
O lume vastă, fără hotare, s-a ridicat atunci şi se va ridica în viitor prin perfecţiunea şi sănătatea minţii, corpului şi sufletului, o lume înstrăinată astăzi de nimicnicia unei viziuni comparatiste, egoiste, false, oneroase şi comerciale. Dictatura câştigului, de orice fel, induce în om „religia” profitului material în dauna credinţei, a binelui, frumuseţii desăvârşite, a demnităţii şi iubirii creştine. Ţara ta, neamul tău, credinţa ta, au devenit „monezi” de schimb.
Cât nu este prea târziu, să împlinim prin crez şi faptă statutul cuvenit omului; nepreţuita înţelepciune de a trăi în „sfera paşnică a arenei agonistice”, căci „poţi fii erou fără să pustieşti pământul” (Boileau-Despreaux).

George Dumitru

   06:21

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5