Pe uliţa năpădită de iedera amintirilor

Cu mulţi ani în urmă, întâmplarea a făcut, pe când furam meseria de gazetar, să asist la curăţenia pe care o făcea un bătrân redactor prin sertare, triind hârtiile şi debarasându-se de unele pe care, sunt convins, dacă nu aş fi fost de faţă spre a-mi fi oferite cu acea generozitate prefăcută, le-ar fi aruncat la coş. Aşa am intrat în posesia acestor însemnări de suflet care, aşa cum se vor convinge şi cititorii, au o valoare inestimabilă. Cele 11 file, dintr-un caiet de matematică, îngălbenite de vreme, sunt semnate de un gorjean, I.T. Becherete, stabilit de mai mulţi ani în Hunedoara. Abia mai târziu, în anul 2003, când am cumpărat cartea: Vădeni, satul eroinei Ecaterina Teodoroiu, semnată de Ionel Becherete-Vădeni, mi-am dat seama că cei doi autori amintiţi mai sus sunt una şi aceeaşi persoană. Iniţiala T. provenind de la tatăl său Toma. Şi tot atunci, foarte surprins şi bucuros în acelaşi timp, am descoperit că acest scriitor, cu mai multe cărţi tipărite, este de fapt fratele dr. Adrian Becherete, un alt om deosebit pe care îl cunoscusem în jurul anilor ’80 la Cenaclul „Columna” Târgu-Jiu.

Şi uite aşa, fiecare document din arhiva mea, căci aşa le socotesc pe cele care, de-a lungul vremii, alţii nu au mai avut nevoie de ele, ghidându-mă după un principiu sănătos: că nu cereau nici de mâncare, iar pentru mine însemnările unor astfel de oameni, tocmai pentru faptul că se aplecaseră cu smerenie asupra hârtiei, aşternându-şi gândurile, însemnau foarte mult, lucru pe care îl făceam din instinct, ca să-mi dau seama mai târziu că acel gest, păstrat până în zilele noastre, era de fapt respectul meu, în semn de preţuire, pentru toţi aceşti cronicari ai vremii, care au vrut să ne transmită ceva, mulţi dintre ei anonimi sau şterşi de guma timpului nemilos.

Iată că, după atâţia ani, întocmai ca vinul vechi, acestea te răscolesc cu parfumul de odinioară al vechilor aşezări, cu case şi mai ales cu oameni, cu locuri atât de dragi năpădite de iedera amintirilor... (Ion Şoldea)

Hd. 10 iunie 1991

Stimate d.le R,

Vă trimit această scrisoare pe adresa ziarului şi v-o adresez dvs, pe considerentul că, odată..., v-am cunoscut în faţa apartamentului dvs. când făceam o vizită unei vechi cunoştinţe, Aglaia, vecină cu apartamentul dvs. O adresez dvs. să vă aduc mulţumiri că nu aţi uitat pe fostul dvs. prieten, fratele meu Adrian B., pe care încă o dată l-aţi mai amintit unora... şi altora.

Vă mai scriu această scrisoare ca fiind şi cititorul almanahului „Gorjeanul”, am fost sesizat de îndemnul ce-l faceţi cititorului la sfârşitul almanahului. Eu o apreciez ca fiind o lucrare valoroasă acest almanah şi am cuvinte de laudă pentru toţi aceia care s-au străduit să ne pună la dispoziţie după cum se cere unui almanah, de toate pentru toţi (chiar şi pentru cei cu gusturi mai aparte), lectură de calitate şi atractivă. Este o lucrare pe care o socotesc vrednică de nota maximă, având în vedere şi alte asemenea lucrări.

Şi acum... Am vizitat o cofetărie – vis-a-vis de Liceul Tudor Vladimirescu, în faţa statuii -, local pe care îl apreciez mult. Prăjituri şi alte dulciuri... excelente! Am mai vizitat nişte patiserii. Produse sub orice critică. Şi păcat, că omul plăteşte un produs care altă dată era renumit. Ba prea renumit, că joia „joienilor” era greu de pătruns în local. Era cea mai renumită plăcintă, care o întrecea şi pe cea a maeştrilor iscusiţi de la Baia de Aramă. Plăcintarii şi-au uitat meseria sau nu-s de... meserie?!

Berea?! Nu seamănă cu berea nici la gust, nici la culoare, degeaba... sună la pagina 190, că cine insistă găseşte! Apoi nu mai renunţă la ea. Eu am renunţat de la... prima înghiţitură. Mă gândesc ce ar fi zis fostul meu profesor Daimaca dacă ar fi gustat-o?! Aoooleooo...

Domnule R,

Fiind din partea locului, îngăduiţi-mi să vă fac cunoscute şi alte câteva lucruri mărunte.

1. Tatăl meu mi-a vorbit cândva că avea un prieten: Nicu Pârăianu. Era fiul unei slujnice de la casa lui „Pleniceanca”. Era dotat din copilărie (era născut... din flori) cu lumea cifrelor. Tata mi-a spus că a venit prin 1974-75 la Vădeni să-l vadă. Din cele ce au vorbit, mi-a spus că fusese inginer, profesor universitar şi a predat şi la Politehnica din Galaţi, făcând săptămânal naveta. A avut grad de comandor în marină. A participat la multe simpozioane de matematică din străinătate.

Fostul meu director, Ion Ungur, de la Grupul Şcolar Hd. (răposat acum), mi-a spus că numele îi este cunoscut şi că el ar fi dat cea mai bună soluţie în dezlegarea „Ecuaţiei lui Femois”. Nu mi-a precizat anii când (ecuaţia nu este rezolvată complect nici azi).

2. Am avut profesor de matematici pe prof. Victor Daimaca. Era o mare capacitate. Avea o formidabilă memorie. În lumea cifrelor avea o putere de muncă fantastică. Ne-a povestit cum a descoperit cele două comete şi ne-a arătat medaliile şi binoclul cu care lucra.

Fiind, cândva, membru al astroclubului Bucureşti, eram abonat la publicaţia „Andromeda”, condusă de câţiva membri ai observatorului popular în frunte cu Ion Corvin Sângeorzan şi Nicolae Mateiescu. Într-un număr am găsit necrologul lui V.D. şi două fotografii. Eu personal l-am căutat de două ori la observator, dar nu l-am găsit niciodată. Despre acest om se poate scrie mai mult şi eu de aceea v-am făcut cunoscut de unde se mai poate culege materiale.

3. Despre vechiul Tg.Jiu cred că ar fi bine de s-ar mai putea scrie câte ceva, după lucrările institutorului Alex. Ştefulescu, dacă nu se poate chiar tipări în ediţie nouă, ceva parţial, dacă nu total.

4. Cunosc din copilărie „Fântâna Sâmboteanu”. Era într-adevăr ceva ce impresiona. Atâtea guri de apă – o apă ce îmbia pe oricine – nu numai pe cei însetaţi. De aci era luată de sacagii şi distribuită în tot oraşul.

Spre aducere aminte, cred că cineva ar putea binecuvânta cu un articol şi o poză, vreuna din file, fie ale ziarului, fie ale almanahului.

Personal, am lucrat ca instalator la instalaţia de aducţie a apei, de la puţurile de lângă Jiu, până la Castelul de apă, când dealtfel se trecuse la modernizare (se bea apă... din şurub).

5. La pagina 45, titlul: Tribulaţiile... m-a făcut să-mi amintesc totuşi ceva, privind acel ocol al pământului. Tatăl meu şi înv. Petre Cimpu din Bumbeşti vorbeau odată despre o asemenea călătorie a lui Carol II. Se credea că se pune la cale „lăsarea lui pe undeva prin Africa, să se poată linişti”. Vaporul cu care a făcut marea plimbare a avut drept „căpitan de vas” pe viitorul amiral Ciocănescu, fiul preotului Ciocănescu din Vădeni (popa-l bătrân).

Copil fiind, am cunoscut şi pe preotul satului în casa care încă mai există, cu barbă albă, citind într-un ceaslov, proptit cu scaunul de pridvor. Am văzut şi pe amiralul Ciocănescu, mai târziu, într-un amurg de vară, venea din partea Petroşanilor cu o căruţă mică cu coviltir, el având hăţurile în mână şi biciul, cu care îndemna domol doi măgăruşi. În căruţă se vedea o ladă ca acelea de zestre, veche, cu armături pe ea, iar alături de acel moşnegel cu caschetă albă şi cu galoane către pumnuşel la mână, o băbuţă puţin aplecată, care răspundea la salutul oamenilor din sat. După ce au trecut, cu măgăruşii în pas domol, oamenii vorbeau între ei: „Ai văzut Lină, ăsta-i comandorul lui popa-l bătrân, marinarul”.

6. Din arhive cred că s-ar mai găsi câte ceva, căci oamenii care mai ştiau ceva s-au stins; se mai poate aminti de marii meşteri ai Tg.Jiului: Karol Lang, Karol... care îngrijea de Grădina Publică şi despre Coleşca. Acel Karol care îngrijea G.P. avea o florărie şi o grădină de legume şi zarzavaturi, el fiind primul care a introdus „udatul cu roata”. Adică: dintr-un puţ, prin sistem de transformare a mişcării, o roată ca aceea de moară, avea montate găleţi mici care, prin învârtirea roţii, ele se umpleau cu apă, se ridicau în sus pe roata acţionată de o pârghie zdravănă, pe care o trăgea, jur-împrejur, un cal, şi când cobora, răsturna apa într-un jgheab şi acesta o dirija mai departe spre locul de udat.

7. Lăutarii gorjeni cei mai vechi şi vestiţi şi cei din „promoţia” Predeştilor, Nicu şi Victor, şi cei care au lansat privighetoarea Gorjului: Maria Lătăreţu.

8. Trebuie să mai existe în arhivele Gorjeanul ceva scris despre: Cel mai mare porc din lume, porcul lui Jitea (1936-37?!). Era scris în ziar. Era fotografiat. Şi la dorinţa celui ce dorea să-l vadă, putea face acest lucru cumpărând un bilet, care era practic o invitaţie de culoare roz sau vernil, pe care se vedea poza namilei de 710 kg. Şi astăzi cred că ar stârni curiozitatea, căci pare de necrezut.

9. Ce se mai ştie despre tâlharul de la Jiu, care a făcut bastoane pentru împăraţi? Era când acuzat, când achitat de procurorul Caribal. (va urma)

I.T. Becherete

   03:18

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5