O istorie vie în cartea de aur a neamului

Cercetam chipul fiecărui veteran în parte, mâhnit, constatând cu regret numărul lor tot mai mic, împuţinaţi într-o luptă nevăzută, oarbă, mai obosiţi ca oricând, ca după un marş lung, ca nişte soli ai păcii victorioşi, încrezători în ziua de mâine, convinşi că strădania şi sacrificiile lor nu au fost zadarnice. Brusc, s-a declanşat în memorie un film, proiectând pe ecranul imaginar al retinei mai multe secvenţe din acei ani de coşmar, succedate cu repeziciune, de data aceasta eroii din faţa noastră luând chipurile de atunci, întinerite, zbătându-se între voinţă şi neputinţă, între speranţă şi dezamăgire, între revoltă şi supunere, între înţelegere şi confuzie, între viaţă şi moarte. Explozii orbitoare, huruitul şenilelor muşcând pământul fără milă, şuieratul gloanţelor şi lătratul mitralierelor încinse, chipurile schimonosite ale celor morţi, privind ca nişte spectatori nedumeriţi, cu răsuflarea oprită, acel spectacol al morţii, pe ale căror vestoane înfloriseră maci roşii, din rănile adânci, înfioraţi parcă de văicăreala celor răniţi, schilodiţi de schije, implorându-l pe Dumnezeu Atotputernicul să nu-şi ia mâna de pe ei...
Şi mângâindu-i cu privirea, parcă sărutându-le frunţile îngândurate, cum se aflau acolo în sală, cuminţi, aliniaţi pe rânduri în jurul meselor, într-un lung şi apăsător moment de reculegere, mi i-am imaginat întocmai unei cărţi vii, necitită încă, având atâtea de povestit, încât gândul m-a purtat către un proiect îndrăzneţ, de a-i propune comandirului lor, generalului Constantin Ispas, să le da cuvântul pentru a-şi aşterne pe hârtie amintirile din anii aceia de calvar ai războiului, pentru a rămâne ca mărturie pentru tinerele generaţii. Ca o carte vie, de aur, al cărei ţel a fost dintotdeauna integritatea, demnitatea şi veşnicia României ca stat liber şi stăpân pe soartă.
Nu ştiu de ce, fotografia alăturată îmi reaminteşte de două tablouri diferite, însă legate de acelaşi crez, devotament şi voinţă nestrămutată de a învinge, înfruntând moartea: primul tablou – Sobieschi şi plăieşii -, regele polonez care a vrut să cucerească Cetatea Neamţului, ca după cinci zile să constate că îi ţinuse piept o mână de voinici care nu şi-au făcut decât datoria, apărându-şi vitejeşte glia străbună; cel de-al doilea tablou îmi aminteşte de filmul francez „Cei din compania a 7-a”, comparându-i cu aceşti oşteni, în frunte cu bravul lor comandant, reîntorşi victorioşi de pe câmpul de luptă, fluturând stindardul pe deasupra capetelor, dând onorul în faţa mulţimii, pe platoul din Piaţa Victoriei...
Ei au avut curajul să înfrunte moartea.
Ei nu şi-au făcut decât datoria apărându-şi patria.
Ei au trecut pragul dinspre moarte către viaţă, spre nemurire...

   07:12

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 3 voturi.

1 2 3 4 5