La căsuţa cu zorele părăsită lui Geo Tudorică

Sunt sigur că dragul de Geo Tudorică, dacă m-ar vedea în aceste clipe încercând să aştern aceste rânduri, cu mâna tremurândă şi gândurile învălmăşite de tristeţe, mai mult ca sigur că m-ar dojeni cu glasul lui blând şi cald: „Nu mai plânge, dragul meu... Aşa este viaţa. Şi cu bune şi cu rele, şi cu împliniri şi cu neâmpliniri. Aşa a fost să fie... Aşa a vrut bunul Dumnezeu...”  Ah!..., aş icni neputincios, întrerupând scrisul tremurat, bătut parcă de un vânt neastâmpărat. Crucea mamii ei de viaţă!, răbufnesc, scăpând printre dinţi acest vers reţinut din „Balada” lui Spiridon Popescu.
Plânge sufletul în mine, când de această dată urc singur pe scara vieţii şi urcuşul e tot mai greu, din cauza aerului tare al înălţimilor pe care îl respiră numai vulturii, iar amarul e tot mai mare, simţind lipsa paşilor bătrânului trubadur care mă urma mereu, de aproape, în lungile noastre hoinăreli prin viaţă, fără o ţintă anume, şi nimeni nu bănuia că eram însoţiţi doar de Dumnezeu...

„Sper ca bunul Dumnezeu să mă mai lase să-i mângâi pe semeni cu romanţele mele...”

Speranţa lui era ca o rugăciune. Şi abia împlinise 75 de ani şi fiindcă drumul era lung, ca să ne mai omorâm plictiseala şi să uităm de oboseală, îl întrebam cum este viaţa la această vârstă rotundă, ca un buchet enorm de flori, când toată lumea ţi se pare a ta. „Depinde de cum ţi-o faci tu singur. Viaţa poate să fie foarte grea la 75 de ani sau poate să fie relativ mai frumoasă. Eşti stăpân pe ea, eşti singurul în drept s-o faci mai plăcută, mai uşoară, să-ţi dedici timpul unor activităţi, să ai un crez, să te implici în viaţa comunităţii, încât să ai certitudinea că eşti de folos, să faci totul pentru binele semenilor tăi, încât, văzându-i cu zâmbetul pe buze, să te bucuri şi tu alături de ei... Şi dacă tot m-a hărăzit Dumnezeu cu această chemare, de mesager al tulburătoarelor romanţe şi al muzicii vechi, mi-am luat rolul în serios încât dacă aş vedea vreodată că oamenii nu ar mai avea atracţie faţă de mine, cred că aş plânge dacă nu aş mai simţi această apropiere...”, spunea el sincer ca şi cum şi-ar fi oglindit sufletul atât de curat într-o oglindă.
Şi iar îl întrebam, ce însemna muzica pentru el, ca să-i distrag atenţia de la drumul anevoios. „Dragul meu, muzica pentru mine înseamnă ceea ce altul nu ar putea trăi fără nişte lucruri imperioase, fără apă, fără aer. Îmi place să trăiesc. Aşa că, în loc să-mi iau pastilele pentru cap sau pentru stomac, pentru întreţinere, asta e pastila mea de întreţinere...”, îmi divulga el marele secret.
Şi priveam cu bucurie în susul scărilor, parcă încurajându-l să mergem mai departe şi chiar doream să ştiu, în acea clipă, cu ce gânduri păşea pe cea de-a 76-a treaptă. „Păşesc în noul an al vieţii mele ca pe o nevăzută scară, cu gândul ca Dumnezeu să mă mai lase să le fiu de folos semenilor mei, să-i mângâi cu cântecele mele. Că m-am obişnuit cu ei aşa cum omul respiră sau simte nevoia de sete... Aşa a devenit pentru mine această viaţă pământeană. Şi când voi termina şi voi da în primire, doresc să mă îndrept spre bunul Dumnezeu, cu sufletul curat, liniştit şi împăcat, că le-am fost de folos semenilor mei, că am contribuit şi eu cu o cărămidă la viaţa culturală a Cetăţii, această viaţă nobilă în care ceea ce facem noi este o hrană, o hrană spirituală fără de care n-am putea trăi...”, mărturisea el parcă mai vesel, ştiind că mai era puţin până la locul de popas.

Îmi doream atât de mult să-i aud glasul...

Era o zi de duminică atât de frumoasă – 18 ianuarie 2009, de parcă ar fi sosit pe neaşteptate primăvara. Până şi cimitirul municipal părea mai... primitor, cu iarba cosită, cu flori proaspete puse în dreptul mormintelor şi lumânările îşi legănau flăcăruile ca într-un dans ciudat. Şi atunci am zărit năframa cernită la intrarea în capelă şi m-am cutremurat. Acolo, înăuntru, se afla trupul neânsufleţit al prietenului meu de drum care nu a vrut să meargă mai departe, renunţând... Abia într-un târziu, în drumul nostru, am realizat că vorbeam de unul singur şi el nu se mai zărea, aşezându-se să-şi mai tragă sufletul pe o piatră...
Flacăra lumânării tremura uşor ca şi mâna mea, ca şi glasul, reproşându-i în şoaptă, încercând să-mi stăvilesc lacrimile: De ce, nea Geo... De ce ne-ai făcut figura asta, fără să ne spui măcar un cuvânt... Fără să ne luăm rămas bun?...
Nu mă mai auzea şi nici nu mă mai vedea, cu chipul său frumos de înger, împietrit de data asta, ca şi cum ar fi ascultat o simfonie tulburătoare a Universului.
S-a stins ca o lumânare... Şi părul dimpreună cu tâmplele şi sprâncenele păreau viscolite de cel mai năpraznic ger. Şi îmi doream atât de mult să-i aud glasul acela frumos şi cântecul izbucnind triumfător, ca o victorie scumpă împotriva morţii nemiloase şi haine. Dar nu s-a întâmplat nimic. Nu ştiu ce pact au făcut ei şi de ce a lăsat-o să-i fure glasul de mesager al neuitatelor romanţe...

„Testamentul” lui Geo Tudorică

Îmi reamintesc bucuria lansării CD-ului maestrului Geo Tudorică, care a fost nespusă, dar şi emoţionantă, asemeni spovedaniei lui în faţa reporterului, mărturisind cu lacrimi în ochi: „Sincer să fiu, am un regret mare că acest prilej nu mi s-a dat atunci când eram în floarea tinereţii, când vocea mea era la apogeul său. De abia acum s-a gândit, probabil, un om cu cap, un om bogat la minte, priceput, că eu sunt la o vârstă prea înaintată şi, cum spune francezul: „Sentir sa mort prochaine” – simţind sfârşitul că se apropie, al vieţii mele, a luat această iniţiativă minunată pentru mine. Dar sunt convins că la fel de importantă-i pentru cei care au făcut acest lucru, au luat această iniţiativă de a avea şi eu un CD la această vârstă...
Nu-i târziu niciodată! – spune un proverb. Şi am o mare bucurie că am putut să văd şi eu visul acesta cu ochii, pe care numai un om cu o mare nobleţe sufletească, şi la propriu şi la figurat, şi-a dat seama de importanţa acestui fapt pe care îl pierdeau, aşa cum s-au pierdut mulţi în anonimat, oameni valoroşi ai Gorjului nostru. Iată că s-a gândit Viorel Gârbaciu să-mi facă acest CD, să rămână pentru Gorj şi pentru nemurire, pentru prietenii mei buni cu care am petrecut şi cu care am cântat o viaţă întreagă, să mă păstreze şi după aceea, când eu nu voi mai fi. Să-şi aducă aminte de câte ori va fi vreo întâlnire, o aniversare, o sărbătoare a marilor noştri poeţi, Eminescu...
Oamenii de muzică atunci când se vor întâlni, sunt sigur şi văd şi dincolo de mormânt cum acest CD îşi va avea şi el locul la acele întâlniri ce se vor face la omagieri şi se va auzi vocea aceluia care nu mai este printre dumneavoastră.
Mare bucurie am şi mor cu sufletul împăcat. Şi aş vrea să vă mai mărturisesc că bucuria mea, cine vrea să mă înţeleagă, a fost plină de lacrimi. Şiruri de lacrimi mi-au curs din ochi în timp ce cântam şi înregistram acest CD. Văzându-mă cum plâng şi cânt în acelaşi timp, colegii mei cu care am înregistrat, Marcel Parnica, Costel Argint, Adrian Luca, mi-au ţinut companie şi au început să plângă şi ei alături de mine.
Le mulţumesc şi îmi dau seama că sunt oameni care simt muzica în sufletul lor. De aceea le-au curs şi lor lacrimi din ochi. Mai mult nu am ce să vă spun, decât că aş dori să mă păstraţi la un loc potrivit şi atunci când vă e dor de mine să daţi drumul la acest CD să vă încălzească sufletul cu vocea mea...”

Ultima romanţă

O chitară plânge undeva în noapte, pe versurile lui Valentin Taşcu, abia spuse în şoaptă de un bătrân trubadur călător, ce-a poposit chiar azi-noapte sub zidurile Cetăţii...
  
A mai rămas un cânt să plece
Restul demult s-au stins, s-a stins.
Îşi pune fracul dinadins
Şi peste vreme se petrece.

Cu un surâs uitat de vreme
Din secolul ce a trecut,
Neclătinat de timp, durut
Numai de-o noapte ce se teme

Numai de ea, de nimeni altul,
El cel din urmă trubadur
Dintr-un mileniu rău, impur
Ce nu mai crede în înaltul

În cântul ars de inimă albastră,
Aici, chiar pe acest pământ
Ce nu mai crede un cuvânt
Şi nici în „pasărea măiastră”.

E trist şi vesel totodată,
Uitat de vremi şi el uitând de toate,
Romantizând cum nu se poate
Afla acum pe lumea toată.

Ci trece lumea peste fum
Şi mai rămâne-n lumi lumina
Acestui cânt sfidând cortina
Actorului întors din drum...
 
(Ultima romanţă – ultimului trubadur, Geo Tudorică, de Valentin Taşcu).

Ion Şoldea

   06:14

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5