Iosif Keber, un iscusit pedagog în materie de frumos

„Iosif Keber (născut la 30 iulie 1897, la Târgu-Jiu, s-a stins din viaţă, lucrând la şevalet, la 19 aprilie 1989, fiind înmormântat în cripta familiei din cimitirul Bisericii din Vădeni (Sişeşti), Târgu-Jiu – n.r.), pictor cu o viaţă creatoare şi modestie pilduitoare, consacrat totdeauna binelui şi frumosului public, trăind de foarte mulţi ani în fervoarea spiritual-umanistă a Gorjului, ai cărui locuitori şi natură le-a iubit totdeauna, Iosif Keber dăruieşte publicului o operă sinceră şi durabilă, pe care se cuvine s-o includem cu convingere în patrimoniul culturii româneşti”. (Dr. Grigore SMEU)
* Prezentăm, în cele ce urmează, câteva fragmente din amintirile sale răscolite într-un tainic amurg al vieţii, fascinaţi de „lumina care muşcă din umbră”, în vara lui 1986...

...În vara lui 1908, am început să pictez în culori de apă. Era o zi fierbinte de vară. Şi m-am dus cu părinţii la scaldă, la Jiu. Pe atuncea era aşa de limpede de puteai număra pietrele pe fundul apei. Am căutat un adăpost departe de ochii oamenilor. Am găsit o buturugă de salcie. Eu nu ştiam să înot. Nici părinţii nu ştiau să înoate. Însă apa, tot lungul Târgu-Jiului, este iute de mers. După aceasta, după buturugă, era şi un hop de nu am mai dat de pământ. Era gata să mă înec. Norocul a fost că locul nu era mare şi luat de apă imediat am atins pământul cu picioarele. Dar eu nu mai îmi dam seama că mă înec... De acasă, când plecasem, lăsasem un tablou început, în acuarele... Şi parcă mă aflam la tabloul acele, continuând să lucrez mai departe. Unde era o lumină frumoasă. Era foarte frumos. Culorile...
Însă nu s-a ţinut seama de evenimentul ăsta. N-am apucat, dat fiind că noi ne-am bucurat cu toţii că nu s-a întâmplat o nenorocire. Numai că pe drum, până să ajungem acasă, mama şi cu tata se tot ciondăneau între ei. „Că tu eşti vinovat...”, spunea mama. Iar tata: „Ba tu eşti vinovată!” Ca să nu ne vadă lumea. Că, în definitiv, ce era să vadă? „Că uite, era să se înece fiu-tu, copilul nostru...”

...Am făcut armata la Infanterie, cu termen redus. Drept de care se bucurau absolvenţii liceelor, precum şi ai Conservatorului de artă dramatică, ca fii ai Şcolii de arte frumoase. Am fost încorporat la Şcoala Militară de ofiţeri de rezervă, din Bucureşti. Aflată atunci pe Dealul Spirii. Comandantul, colonelul Toropu Diţescu. Compania din care făceam parte era comandată de căpitanul Prapogescu. În ultima lună de şcoală aveau loc obişnuitele manevre, organizate în acel an lângă Târgu-Ocna, în Moldova. Unde se mai aflau tranşeele războiului abia terminat cu un an înainte. Avea loc un exerciţiu de aruncare a grenadei. Îmi amintesc şi astăzi de un eveniment care era gata să se sfârşească tragic. Când am primit grenada, am ciocnit-o de patul armei, cum ne învăţase comandantul plutonului meu, sublocotenentul Dabija. O ţineam strâns în mâna dreaptă. Şi mă pregăteam să o arunc cât mai departe. Ca să se ducă învârtindu-se prin aer. De data aceasta însă, ea se izbeşte drept de parapet. Şi, în virtutea inerţiei, a căzut pe picioarele mele. A luat foc. Pe loc a dat comanda: „Culcat!”. Tranşeele fiind săpate în zig-zag. Să se ascundă după fiecare parapet. Nu era de făcut o glumă. Cu sânge rece o înhaţ şi o azvârl în sus, timp în care, abia în aer, rostogolindu-se, explodează...

...Peste vară, am fost invitat de Arethia Tătărescu să decorez o capelă, un monument istoric, la Poiana. Reşedinţa de vară a primului ministru. Aflată la numai trei kilometri de Târgu-Jiu. Nu trebuie să fie trei, trebuie să fie opt... Asta e altă socoteală. Uite, asta nu v-am mai spus-o... Dă-o naibii! Fiindcă e de la Tribunal... (exclamă el, scoţându-şi nasul de prin hârtii). Pictorul Dumitru Beizeraş e de la altă lucrare. Opriţi, deocamdată (reportofonul)... Simţind pesemne, pe mine, un concurent se apucă să mă critice unui ziarist de ocazie: „Vezi că la Biserica Popa Titu pictează un jidan!”, îi spunea numele meu. David Pachiş. Ministerul Cultelor mă cheamă ca să prezint dovada de origine etnică, precum şi de cetăţenie. Aşa... Hai să continui şi cu asta. Parcă aţi întrebat asta... Înainte de a începe lucrarea la fântână, au cerut verificarea naţionalităţii, a cetăţeniei. Eu o obţinusem prin alipirea Ardealului, să mi se dea. Dar legionarii nu au mai recunoscut-o. Fiindcă tata obţinuse cetăţenia română. Eu trecusem de majorat. Şi atunci, pe mine m-au exclus afară, din miile de oameni ai Ardealului, că n-aş mai aparţine lui. Şi prin asta... e o ilegalitate. M-au înstrăinat. M-au făcut străin atunci.
Primăria, fiindcă eliberase certificatul de naţionalitate, cu cetăţenia română, căsătorit încă din şcoală... Şi soţia mea avea nevoie la numirea ei, la Ministerul de Finanţe. Deci, îi eliberase atunci. Revenind, în cazul de verificare şi nerecunoscut, mi-a dat un certificat de naţionalitate pe tema primului certificat, care nu mai era valabil. În cazul de faţă... Primăria nu mai recunoştea acum certificatul de cetăţenie, pe care îl prezentase soţiei mele să fie angajată funcţionară. Ca să iasă din impas, primăria a confirmat totuşi certificatul de cetăţenie, pe baza primului certificat, dar de la o dată cu atâţia ani în urmă.
Prezentându-mă doamnei Tătărescu, făcusem lucrarea acolo şi Biserica „Sfinţii Apostoli”... Născut în ţară, la Târgu-Jiu, mobilizat în 1916 în Armata Română. Soţia get-beget româncă. Născută tot în Târgu-Jiu. Tot de religie creştin-ortodoxă, ca şi fiul meu. Mă sfătuise să fac o cerere, în care să prezint aceste date. Şi cum era de faţă un senator – Bălănescu, îi spune: „Titi, ia cererea asta şi până la toamnă să o rezolvi”. Şi, în adevăr, în septembrie... Am să vă arăt eu actul de cetăţenie română... de aşa... (umblă prin maldărul de hârtii) de origine română... „Altfel - după cum a mai spus -, ar fi trebuit acordată cetăţenia după 15 ani”.
Mă duc în Capitală şi ridic actul de cetăţenie română. Asta se petrecea prin septembrie. Ba nu, nu era toamna. Era primăvara. În drum, mă întâlnesc cu un fost coleg. Popescu Ghimpaţi. Talentat şi afişat ca pictor. „Mă cunoşti?” – după ce ne salutăm. Mă apostrofează, cu evidentă părere de rău. „Te-am iubit ca pictor, apreciind că eşti printre cei mai buni. De ce nu te astâmperi? Ţi-ai pus pe cap pe toţi cei de la Ministerul Artelor. Chiar şi de la Sindicatul artelor. Nu e bine. Eşti străin, bagă de seamă...” În loc de răspuns, îi dau să citească documentele privind cetăţenia. Vădit impresionat, cu ochii umeziţi, mă îmbrăţişează. „Canaliile! Cum vor să distrugă un talent!” Intrigat de întorsătura aceasta, mă duc la biserică, la Elefterie, să întreb cum a devenit cazul. Relatând tot ce mi s-a întâmplat, din informaţiile culese, părintele paroh, vădit surprins de cele aflate, îmi zice: „Noi nu avem nevoie de sfatul dumitale... Cu puţin mai înainte se întâmplase să trec pe aici. Zic: Ce s-a întâmplat, măi Popescule?! Te-ai dus la Biserica Elefterie, să spui acolo că nu merită să facă el lucrarea asta? „Păi de unde şi până unde – zice -, eu pot să... Acolo sunt personalităţi... Cea mai mare biserică din Capitală. Cu jurişti şi asta. Eu să-i învăţ pe ei? De unde provin astea? Pentru că pleacă de la această presupunere, cine era să fie împotriva lor decât Keber?” Care a luat premiul întâi prima dată, a doua oară menţiunea întâi... Şi atunci Popa a spus că în concursurile de dinainte au fost pictori mai buni. Nu e vorba despre tine atunci? Tu ai înţeles că ai reuşit să-i întărâţi pe ăia?! Aşa este, deci, situaţia. E foarte complicată...” Şi preotul îmi spune atunci: „Noi n-am avut nevoie de sfatul dumitale. Fiindcă în primul concurs aţi ieşit primul, cât şi în al doilea tot primul, la menţiune. Componenţa Consiliului Parohiei e formată din membri distinşi, cu studii superioare, cunoscători de artă. Care au constatat că lucrările de la acest ultim concurs nu corespund...” Ce s-a întâmplat mai departe (arată spre maldărul de hârtii), aici scrie viaţa mea...
Nu ştiu cât timp a trecut. Când a venit patriarhul, sunt mulţi ani de atunci... Când s-a oficiat slujba bisericii fără pictură. Venind patriarhul, cel care a fost înaintea mea... A luat iniţiativa să picteze biserica. Eram angajat la Mitropolia din Sibiu. Să termin lucrarea acolo. Costin Petrescu, maestrul de... Îl ştiţi pe Costin Petrescu? (Da, da..., îl aprobăm noi din cap, nevrând să-l întrerupem). E... Alte generaţii! Cel mai mare pictor al nostru, decoratorul. A fost şi la Şcoala de arte frumoase. Pentru artele decorative, lui îi datorez toate cunoştinţele mele. De vitrou, de cunoştinţe de teatru. Am decorat sala de intrare de la Arhiepiscopie... N-am apucat să termin tabloul şi acolo, a căzut bolnav, paralizat. Bătrân, s-a dus acasă, iar după două săptămâni şi-a dat sfârşitul. Ar fi apelat la mine, dar eu eram angajat la Sibiu. Ca fost elev al lui... Şi l-a ajutat elevul meu. Deci elevul elevului vine, Rudeanu.
În ultimul an, la Arte frumoase, a durat şapte ani, familia Rudeanu, din neamul lui Şuţu, a cerut un preparator pentru acest Rudeanu. Costin m-a numit pe mine. Să predau desenul. Doi ani de zile, el nu putea să meargă la şcoală şi din cauza asta a şi murit. Şi avea ceva la şira spinării, că numai în corset a stat. Un element de valoare. A fost şi la Paris. Deci, Rudeanu l-a ajutat să picteze fresca de la Ateneu. Şi tot la el a apelat acuma, să ajute la fresca aceasta de la intrarea la Patriarhie. Nu ştiu, în sfârşit...
Neputând să termine lucrarea cu Simplitescu, le-a lăsat prin testament şi... rău spus... Socotind că vii tu... Proiectele pe care le are el făcute, s-a terminat lucrarea mai departe, de Rudeanu şi cu băiatul care devenise arhitect, băiatul lui Costin Petrescu. Tot pictor, pe de altă parte. Cu prilejul acesta, că a terminat lucrarea aceea, începută de Costin la Patriarhie, fostul patriarh a avut nevoie şi de portret. Şi l-a făcut Rudeanu. Patriarhul, atunci, eu eram angajat, nu putea apela la mine, i-a adus modele, albume, fotografii, de la biserica din Sofia, aşa mi se pare. Să facă Biserica Elefterie. El a făcut turla, că socotesc că mai avea şi altarul, şi a murit. În timpul acesta, termin la Sibiu şi continui eu mai departe pictura lui Rudeanu, de la Elefterie...

   02:53

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 4 voturi.

1 2 3 4 5