Întâmplări hazlii cu... Ion Cănăvoiu

Ion Cănăvoiu (n. 8 septembrie 1939 – d. 22 octombrie 1992) a lăsat în urma sa câteva cărţi de valoare, atât de apreciate de confraţii săi, atât pe plan local cât şi naţional, printre care amintim: „Soare cu dinţi” (fabule), Editura Spicon Târgu-Jiu, 1991; „Poezii” (postum), Târgovişte, 1993; „Cobra regală” (epigrame, postum), Editura CCVCTP Gorj, 1994; „Sonetele vinului” (poeme postume), Editura PUNCT, ş.a.

Totodată, Ion Cănăvoiu a fost şi iniţiatorul editării unei publicaţii de satiră şi umor, intitulată HAZ-ul, revistă pe care, aşa cum se menţiona şi în caseta redacţională, el era director, finanţator, editor, redactor şi chiar difuzor, instalându-şi taraba, o mică măsuţă, chiar în holul de la intrarea în sala de spectacole a fostului cinematograf 23 August, de la intersecţia Căii Eroilor cu str. Victoriei, azi sediul Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu” Târgu-Jiu.

După dispariţia lui Jean Cănăvoiu, câţiva prieteni apropiaţi, cu sprijinul autorităţilor locale, au iniţiat Festivalul de umor „Ion Cănăvoiu”, anual, prilej cu care a fost tipărită în continuare şi revista HAZ. În ea găsim creaţii dedicate neuitatului epigramist şi poet Ion Cănăvoiu, iar prietenii îşi deapănă o serie de întâmplări hazlii trăite împreună cu el, Jean fiind „eroul” principal sau... sarea şi piperul acelor trăiri de neuitat. Se pare că filonul acestora încă nu s-a epuizat şi ar fi de dorit ca toate aceste întâmplări să fie strânse într-o carte dedicată memoriei celui ce a fost Ion Cănăvoiu. Este un proiect îndrăzneţ, dar nu se ştie când va prinde viaţă... Semnatarul acestor rânduri a avut o astfel de „tentativă”, dar s-a izbit de refuzul unor „povestitori” care pozează că au fost prieteni cu nea Jean, încercând să se pună într-o oarecare lumină, gata să-l eclipseze pe prietenul nostru comun, motivând că şi ei intenţionau acelaşi lucru, să le aştearnă pe hârtie. Intenţii care au rămas doar în stadiu de laude...

În cele ce urmează, publicăm, în exclusivitate, o întâmplare cu nea Jean...

Peripeţii cu colonelul Toma şi „doamna” Jean

Era în vara anului 1992. O zi frumoasă, ca oricare alta, în care oraşul parcă picotea de atâta căldură, cu caldarâmul încins de soare, iar cei câţiva trecători căutau din mers locurile cu umbră ca pe nişte oaze de răcoare. În după-amiaza aceea tocmai traversam strada, în dreptul „Mielului Alb”, la intersecţia Griviţei cu Tudor Vladimirescu, când am dat nas în nas cu Jean. Era singur şi mergea spre casă. Cum aveam să constat imediat, nu venea de la Casa de creaţie populară, unde funcţiona de un timp ca profesor instructor. S-a luminat la faţă, încercat de un gând, probabil, ca şi cum eu aş fi fost salvarea lui.
- Ce faci?, zice, privindu-mă drept în ochi.
- Alerg. Trebuie să fac un material pentru ziar şi mai am să obţin câteva informaţii. Dar nu ştiu dacă mai găsesc pe cineva la ora asta...
- Lasă-l încolo. Eu îţi propun altceva...
Eram numai ochi şi urechi. Glasul lui blajin parcă mă obliga să-i dau ascultare încât să nu pierd niciun cuvânt din cele spuse. Avea mustaţa grizonată iar în partea de jos se vedea cât de colo că era îngălbenită de tutunul cel mai ieftin, Carpaţi fără filtru, duhănind ca un turc. Până şi respiraţia, când vorbea, sau chiar hainele lui emanau acel miros greu ce îi trădează pe fumătorii înrăiţi.
Parcă mă aşteptasem să-mi spună cine ştie ce secret, în timp ce în colţul gurii îi înflorise un zâmbet şăgalnic.
- Bei un vin bun?, a tatonat el terenul, parcă vrând să-mi stârnească interesul, cu toate că ştia că eu nu sunt un băutor fruntaş.
- Unde?
- Hai cu mine...
L-am urmat în sens invers din care îşi făcuse apariţia, semn că numai ce venea din acel loc. Nu obişnuiam de felul meu să descos pe cineva cu întrebări, ce şi cum, să-l cicălesc. Am trecut prin faţa Muzeului Judeţean, cotind imediat la stânga, pe aleea din părculeţul învecinat. Ne îndreptam spre Casa Armatei. Eu nu prea ştiam aceste locuri, pentru că de felul meu nu frecventez localurile decât foarte rar, în cazuri deosebite sau de „forţă majoră”, cum le mai spun, când n-am încotro.
Am intrat la terasa amenajată în spatele Casei Armatei, chiar lângă popicărie. Lume nu prea era cine ştie ce. Câţiva inşi făceau mai mult gălăgie în dreptul tabelei de marcaj, mângâind bila, aşteptând cu nerăbdare să le vină rândul sau ţinându-şi respiraţia când bila se apropia de popice. Stam cu spatele către ei, aşa că nu le-am mai dat nicio importanţă. Ocupasem chiar masa din apropierea fântânii arteziene, în timp ce mesele din jurul nostru erau libere. Doar lângă zidul care delimita curtea Casei Armatei faţă de cea a Casei de creaţie se aflau la o masă trei persoane în civil, dintre care îl cunoşteam pe colonelul Toma de la poliţie.
- Uită-te şi tu ce le mai troznesc ăştia..., îmi atrage atenţia Jean, făcând aluzie la masa plină cu sticle goale.
Între timp, Jean comandase o baterie la trei sferturi de vin roşu, cabernet, fără apă minerală. Tot el mi-a explicat secretul cum se poate bea un vin bun.
- E păcat să-l strici cu apă..., m-a iniţiat tot el, de parcă ne pregăteam să gustăm chiar apă sfinţită. Şi-a bătut tacticos o ţigară de tăblia mesei, era ultima, apoi a înfipt-o în portţigaretul de os.
- Hai noroc!
Am ciocnit amândoi.
- A... Stai, zice. Nu prea e aşa rece.
A mototolit pachetul gol de la ţigări şi l-a înfipt în gura sticlei, după care a vârât-o printre pietrele de granit din fântână peste care se prelingea apa în cascadă. Tocmai îmi povestea despre noua lui carte la care lucra. I-am adus aminte de caricaturile şi schiţele umoristice pe care i le încredinţasem pentru noul număr al HAZ-ului, aflat deja în pregătire, să nu mă uite. Vinul era bun, dezlegându-ne limba şi ungându-ne pe suflet, în timp ce şopotul apei şi muzica dată încet îţi lăsau impresia că te afli în vecinătatea unei cascade.
- Uite şi tu cum vorbeşte Toma ăsta cu superiorul lui. Ăla cu cămaşă albă şi sacou vişiniu. E venit de la IGP Bucureşti în control.
Auzisem şi eu fără să vreau invitaţia lui Toma care tocmai îl da pe bucureştean în aia lui. Încercam anume să nu privesc spre masa lor, ca să nu creadă altceva, când tocmai mă trezesc cu Jean atenţionându-mă:
- Fii atent că ne văzu... Vine încoace...
Ba pe dracu!, era să-mi scape. Mai avea câţiva paşi până la masa noastră. Venea întins, chiar dacă picioarele i se împleticeau. Avea ochii aburiţi de alcool şi, spre surprinderea mea, venea chiar în direcţia noastră. Doar ne cunoşteam destul de bine, dar nu puteam să spun că eram şi amici. Ăsta e adevărul. De poliţişti şi securişti e bine să te fereşti sau să-i ţi la distanţă cât poţi.
- Salut, domnu’ Ion…
- O... Să trăiască domnu’ colonel!, am încercat eu să par surprins de apariţia lui.
Duhnea a băutură ca un butoi, de era gata să dau pe spate. Apoi a întors capul şi spre Jean salutându-l cu mare afecţiune:
- Săru’ mâinile!
După care s-a întors iar spre mine, oferindu-mi o coajă de pâine pe care nu o observasem în mâna lui.
- Na, mă... Mănâncă şi tu!
Era mai mult un ordin sau poate i se făcuse milă de mine, convins că nu mâncasem pe ziua aceea.
- Mulţumesc...
Nu l-am refuzat. L-am privit în ochi recunoscător, de parcă mi-ar fi oferit o felie de cozonac cu stafide şi multă cacao cu sâmburi de nuci. Cred că nu mai realiza nici el ce face. Tocmai îl strigase cineva de la masa lui:
- Băi Toma!...
- Mă scuzaţi..., are el o tresărire de moment, reamintindu-şi probabil că îl aşteptau prietenii de pahar.
- Să trăiţi!, zicem noi într-un glas, bucuroşi că scăpam de musafirul nepoftit.
Jean chicoteşte în urma lui, nemaiputând să se abţină:
- Ăsta crezu că sunt nevastă-ta...
Râdem ca de o glumă bună, în timp ce studiam coaja de pâine oferită de bătrânul colonel. Era exact coaja de la o jumătate de felie de pâine intermediară, în formă de potcoavă, ciugulită pe partea interioară de parcă o rosese un hârciog.
Şi când nici nu mă aşteptam, mă trezesc cu Jean făcându-mi altă observaţie:
- Sper că n-ai de gând s-o mănânci singur...
- Nu, îţi dau şi matale jumate...
Izbucnim amândoi în râs, de parcă cine ştie ce braşoavă făcusem.
Am terminat vinul, refuzându-l, nelăsându-l să mai ia o baterie.
- Lasă că mai venim şi altădată... Acu’, mergem şi noi la masă ca tot omul…, am încercat eu o scuză.
Ne-am retras încet, ca doi oameni paşnici, conducându-l până în dreptul complexului Runcu, având atâtea de povestit, încât Jean chiar insista să merg pe la el, lăudându-se că îi făcuse soţia o ciorbă... ţâţă de mâţă... Era prea mult pentru ziua aceea şi mă temeam să nu mă dea dispărut soţia mea. A râs iar ca de o glumă bună, strângându-mi mâna cu căldură, despărţindu-ne ca doi buni prieteni...
01.11.2002  

Ion Şoldea

   22:35

Da o nota acestui articol

Nota:~ 4.5 din 7 voturi.

1 2 3 4 5