Vineri, 17 iulie a.c., la cei 40 de ani de excelenţă, Garnizoana din Târgu-Cărbuneşti a îmbrăcat straie de sărbătoare, întâmpinându-şi oaspeţii cu muzică şi flori. Sunt 40 de ani de datorie, un drum sinuos, deloc neted, cu importante ascensiuni, dar şi cu perioade mai dificile. Încă din primii ani, a fost o unitate mai aparte, aşezată „la ţară”, într-un loc unde au supravieţuit şi supravieţuiesc numai cei care au dorit din tot sufletul să devină cadre de elită ale armatei şi ale armei de transmisiuni.

A fost şi este o unitate cu oameni demni şi ambiţioşi, dornici să obţină rezultate cât mai bune în activitate. Cu cât condiţiile de aici au fost mai vitrege, cu atât a fost mai puternică voinţa celor ce şi-au impus să le depăşească, demonstrând că aici există oameni cu dragoste şi respect pentru profesia aleasă, dar şi pentru nobilul ţel de a-şi servi patria. Ei au constituit un exemplu de competenţă şi profesionalism, formând specialişti de transmisiuni de valoare. Aici s-a format un adevărat colectiv de elită, iar pregătirea unităţii pentru luptă a fost apreciată de către eşaloanele superioare numai cu rezultate bune şi foarte bune.

 

 

În aceste zile, s-au împlinit exact 35 de ani de când am ieşit pe porţile acestei unităţi, lăsat la vatră, după satisfacerea serviciului militar la faimosul Batalion 105 Transmisiuni. Urcând drumul abia asfaltat, spre porţile garnizoanei, parcă aş fi făcut o călătorie în timp, asaltat de amintiri, recunoscând locurile pas cu pas. Trebuie să recunosc că mă încercau aceleaşi emoţii ca în toamna acelui an, 1972, când am coborât din maşină, cu valiza în mână, cercetând îngrijorat grilajul înalt al gardului metalic care avea să ne răpească libertatea, devenind nişte roboţi subordonaţi, mereu la ordin, încadrându-ne într-un program mai sever, adevărate maşini de luptă.

Aceleaşi alei, pe care făceam târâşuri pe coate şi genunchi, cu harnaşamentele armamentului din dotare spânzurând de gât. Şi pavilioanele, de data aceasta zugrăvite frumos, arătând ca o mică staţiune elveţiană, în creierii munţilor. În anul 1961, când eram elev în clasa a III-a şi locuiam în Cărbuneşti, în această locaţie funcţionase până în 1969 un sanatoriu de recuperare şi îngrijirea sănătăţii, am venit în vizită la o rudă internată aici. Chiar în pavilionul în care aveam să fiu repartizat mai târziu, la grupa radiotelegrafiştilor, care se numea Compania a II-a, sub comanda lt. maj. Dobra. Şef de pluton era un tânăr ofiţer, lt. Ion Popescu, din Târgu-Jiu. Numele lor îmi reânvie în minte cu uşurinţă: State, Dănăricu, Pătruţ, Sârbu, Udeanu, Carol, Sima, Neagu, Grecu, ofiţeri şi subofiţeri.

Spaţiul verde dintre pavilioane, pe care erau ronduri cu flori bine îngrijite, a fost cotropit de arborii seculari, pe după ale căror coroane mari, asemeni unor cortine grele, abia de mai zăreşti aleile şi faţadele clădirilor. Am urcat în sediul companiei mele, unde nu am mai zărit bocancii aliniaţi la uşă, nici rastelul cu armamentul din dotare, ale căror serii mi-au rămas întipărite în minte aşa, ca o amintire nesemnificativă. Nici terenul de instrucţie, fostul aviasan, unde pe vremuri aterizau aparate uşoare de zbor aducând medicamente sau luând bolnavi pentru a-i duce la vreun spital din ţară. Rămăsese ca o amintire doar catargul acela înalt, cu un mic steguleţ decolorat de soare şi ploi, pe care cpt. State obişnuia să-l ia ca reper în orele de instrucţie: Companie, la parul cu mânecă adunarea! Nu l-am mai găsit nici pe acesta, iar adâncile transformări pe care le descopeream de data aceasta dovedeau procesul de modernizare şi transformare în timp, în care s-a angajat UM 01013, al cărui obiectiv l-a constituit în permanenţă ridicarea gradului de profesionalizare a cadrelor şi dotarea subunităţilor cu tehnică modernă, necesară realizării noului sistem de transmisiuni al Armatei, în vederea desfăşurării acţiunilor de luptă la nivelul standardelor de interoperabilitate şi compatibilitate cu structurile militare moderne euroatlantice.

 

 

Chiar dacă la festivitate nu au venit Traian Băsescu, preşedintele României, şi nici Mihai Stănişoară, ministrul Apărării Naţionale (cărora nu li s-a simţit lipsa, însă cărbuneştenii s-au ales cu drumul spre unitate asfaltat), activităţile s-au desfăşurat normal, platoul fiind luat cu asalt de vizitatorii civili, chiar din rândul cadrelor care au activat în această unitate, în prezent fiind în pensie, peste 200 de militari ai unităţii, reprezentanţi ai oficialităţilor judeţene, dar şi locale, ofiţeri din comanda altor unităţi militare, un sobor de preoţi în frunte cu arhiepiscopul Gurie Gorjeanul, care a oficiat ceremonialul religios, reprezentanţi ai mass-media şi alţi invitaţi.

În cadru festiv, a fost decorat Drapelul de luptă al Centrului 105 Comunicaţii RMNC cu Ordinul Virtutea Militară în grad de Cavaler; s-a înmânat steagul de identificare al Centrului 105 Comunicaţii RMNC; s-a înmânat Emblema de onoare a Comunicaţiilor şi Informaticii unor militari în rezervă şi în activitate; au fost oferite diplome, plachete şi insigne invitaţilor ş.a.

Comandantul garnizoanei nu a reuşit să dea ochii cu reprezentanţii mas-media, fiind nevoit, în postura de gazdă, să-i însoţească pe înalţii oaspeţi prin unitate, lipsă îngăduită de altfel, mai ales că şi jurnaliştii, prin amabilitatea şefului de Stat Major al Centrului 105, mr. Mazilu, un tânăr simpatic şi bine făcut, croit pentru armată, într-o uniformă abia scoasă de la cutie, cu cunoştinţe vaste în domeniu, ne-a însoţit prin pavilioane unde am vizitat sala de tradiţii militare şi expoziţia de armament şi tehnică militară de comunicaţii şi informatică, prezentându-ne totodată şi baza materială de instrucţie.

Sincer să fiu, abia acum, în faţa acestor noutăţi, am realizat cât de veche era tehnica militară de comunicaţii şi armamentul din dotarea noastră, acum 35 de ani, cu nişte uniforme kaki, largi şi demodate, din cel mai prost material, cu ghetele stâlcite, cu ţinte, incomode şi butucănoase, care ne făceau bătături la picioare, şi nişte indispensabili de pânză, trei sferturi, care nu ne acopereau niciodată goliciunea, iar de arme nu mai vorbim, cine ştie câte contigente îşi mâncaseră amarul purtându-le de grijă, în lupta cu rugina, ca să prevină acele eclipse de luciu ale oţelului prea obosit de atâta instrucţie.

Trebuie să recunosc că noul Centru 105 Comunicaţii RMNC se poate mândri cu faptul că se numără, la începutul acestui mileniu, printre cele mai performante unităţi de transmisiuni din Armata României.

 

 

A fost o festivitate reuşită. Când emoţiile abia au fost ţinute în frâu. Când parada militară şi mai ales prezenţa drapelului de luptă abia decorat, parcă ne-a tăiat respiraţia, electrizând asistenţa. Chipurile militarilor, cu degetele încleştate pe arme, parcă erau cioplite în granit.

N-am să uit acel grăunte de emoţie pe care abia l-am întrezărit pe buzele şi pe chipul comandantului unităţii, trădându-i trăirile la cea mai înaltă intensitate, dar şi dârzenia de om călit sub arme, lângă tâmpla patriei, mândru de toate împlinirile în această mare familie a transmisioniştilor, în toţi aceşti ani, când s-a străduit să fie în acelaşi timp militar, subordonat, şef, camarad, prieten, frate şi sfătuitor al celor care au avut nevoie de fapta sau vorba lor pentru unitatea familiei, într-o armonie deplină, şi pentru bunul ei mers în nobila misiune de a fi buni luptători şi apărători de nădejde.

N-am să uit chipul bărbatului din mulţime, care parcă mă căuta anume, nevenindu-i să creadă că mă aflam acolo, şi apropierea mea, de data aceasta fără a bate pas de defilare, fără nicio ezitare, recunoscând trăsăturile celui ce a fost atunci comandantul companiei a doua. Ne-am îmbrăţişat ca doi buni prieteni, acolo, în mulţimea scăldată de soare, şi abia acum am realizat că într-un colţ al inimii păstrasem imaginea luminoasă a unităţii de altădată şi a familiei de la Târgu-Cărbuneşti, oriunde am umblat prin lume, revenind cu acelaşi dor neastâmpărat pe urmele amintirilor atât de dragi şi răscolitoare...