Gabriel Garcia Marquez udă cu lacrimile lui trandafirii

„Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă...”

Am trăit în această vară două evenimente deopotrivă de importante pentru mine, dar atât de diametral opuse încât trăirile au fost pe măsură, conform unei vorbe din bătrâni: un ochi râde şi unul plânge. Primul a fost procurarea cărţii: Gabriel Garcia Marquez: O viaţă, de Gerald Martin, Editura Litera Internaţional, 2009, 616 pag., tipărită în Germania, care mi-a produs o imensă bucurie, Gabi fiind unul dintre scriitorii mei preferaţi. Cel de-al doilea eveniment, opus celui dintâi, care m-a şocat pur şi simplu, a fost descoperirea ultimei scrisori din veacul lui de singurătate, într-o sticlă aruncată în largul Oceanului Vieţii, pe Internet, dintr-o dragoste prea mare pentru oameni, de la care vrea să-şi ia rămas bun ca dinaintea unei mari călătorii...

Delirul celebrităţii şi parfumul de quayaba

Gabriel Garcia Marquez, autorul cărţilor Un veac de singurătate şi Dragostea în vremea holerei, este unul dintre cei mai populari scriitori ai ultimilor cincizeci de ani. Laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1982), Marquez şi-a transfigurast propria viaţă şi ţinuturile columbiene natale în subiecte pentru fabuloasele sale scrieri. Reuşita autorului acestei autobiografii constă tocmai în maniera în care acesta a izbutit să dezvăluie realitatea în acelaşi timp crudă, fascinantă şi, nu rareori, comică din spatele acestor poveşti.
Cartea de faţă ne spune povestea evoluţiei tânărului slăbănog şi prost îmbrăcat, de la obscuritatea provincială la bogăţie şi faimă mondială, dar nu lasă deoparte nici conflictele care au presărat viaţa lui Gabriel Garcia Marquez, între celebritate, conştiinţa literară, politică, putere, dragoste şi singurătate. Cititorului îi sunt puse în oglindă originile însorite ale Caraibilor şi sumbrul autoritarism din Bogota, dar şi surprinzătoarea schimbare de stil din anii 1980, de la „realismul” magic la extraordinara simplitate din Dragostea în vremea holerei.
Vreme de mai bine de 15 ani, Gerald Martin a intervievat peste trei sute de persoane, printre care Fidel Castro, Felipe Gonzales, patru preşedinţi ai Columbiei, scriitori precum Carlos Fuentes, Alvaro Mutis, Mario Vargas Llosa sau Tomas Eloy Martinez. La acestea se adaugă sute de ore de discuţii cu familia autorului – soţia, cei doi fii, mama, fraţii şi surorile – precum şi cu prietenii şi colaboratorii lui.
Biograful, deşi cufundat complet în lumea lui Marquez, nu renunţă nici o clipă la perspectiva critică atunci când se vorbeşte despre viaţa scriitorului, la fel de fascinantă şi deschisă ca şi scrierile sale jurnalistice, dar deopotrivă complexă şi fantastică, aşa cum sunt toate romanele sale.
Gerald Martin este profesor emerit de limbi moderne la Universitatea din Pittsburgh şi profesor cercetător, specialist în studii caraibiene, la Universitatea London Metropolitan.
De curând a devenit preşedintele Institutului Internaţional de Literatură Ibero-Americană din Statele Unite. Printre cărţile sale se numără: Journeys Through the Labyrinth: Latin American Fiction in the Twentieth Century (1989) şi traducerea în engleză a romanului Oameni de porumb, de Miguel Angel Asturias (1994).

Gabi ne arată cât de importanţi suntem pentru el

De câţiva ani, Gabriel Garcia Marquez s-a retras din viaţa publică din motive de sănătate. În anul 1999 i s-a descoperit că are cancer limfatic. Această boală l-a făcut pe Marquez să îşi publice trăirile sale. În anul 2000 starea sa a fost declarată incorect de către ziarul peruan La Republica ca fiind „agonizantă”, fapt ce l-a făcut pe scriitor să sufere foarte mult. Acum, se pare că boala s-a agravat din ce în ce mai mult. Scrisoarea lui este mai mult decât mişcătoare, ca o scrisoare de rămas bun de la prieteni, cititori şi admiratori, pe care i-a simţit mereu aproape de sufletul său.
„Dacă pentru o clipă Dumnezeu ar uita că sunt o marionetă din cârpă şi mi-ar dărui o bucăţică de viaţă, probabil că n-aş spune tot ceea ce gândesc, însă în mod categoric aş gândi tot ceea ce zic.
Aş da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valorează, ci pentru ceea ce semnifică.
Aş dormi mai puţin, dar aş visa mai mult, înţelegând că pentru fiecare minut în care închidem ochii, pierdem şaizeci de secunde de lumină. Aş merge când ceilalţi se opresc, m-aş trezi când ceilalţi dorm. Aş asculta când ceilalţi vorbesc şi cât m-aş bucura de o îngheţată cu ciocolată!
Dacă Dumnezeu mi-ar face cadou o bucăţică de viaţă, m-aş îmbrăca foarte modest, m-aş întinde la soare, lăsând la vederea tuturor nu numai corpul, ci şi sufletul meu.
Doamne Dumnezeul meu, dacă aş avea inimă, aş grava ura mea peste ghiaţă şi aş aştepta până soarele răsare. Aş picta un vis al lui Van Gogh despre stele, un poem al lui Benedetti, şi un cântec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-aş oferi-o lunii. Aş uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simţi durerea spinilor şi sărutul încarnat al petalelor...
Dumnezeul meu, dacă aş avea o bucăţică de viaţă... N-aş lăsa să treacă nici o zi fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc. Aş convinge pe fiecare femeie sau bărbat, spunându-le că sunt favoriţii mei şi aş trăi îndrăgostit de dragoste.
Oamenilor le-aş demonstra cât se înşeală crezând că nu se mai îndrăgostesc când îmbătrânesc, neştiind că îmbătrânesc când nu se mai îndrăgostesc! Unui copil i-aş da aripi, dar l-aş lăsa să înveţe să zboare singur. Pe bătrâni i-aş învăţa că moartea nu vine cu bătrâneţea, ci cu uitarea. Atâtea lucruri am învăţat de la voi, oamenii... Am învăţat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, însă fără să bage de seamă că adevărata fericire rezidă în felul de a-l escalada. Am învăţat că atunci când un nou născut strânge cu pumnul lui micuţ, pentru prima oară, degetul părintelui, l-a acaparat pentru totdeauna.
Am învăţat că un om are dreptul să se uite în jos la altul, doar atunci când ar trebui să-l ajute să se ridice. Sunt atâtea lucruri pe care am putut să le învăţ de la voi, dar nu cred că mi-ar servi, deoarece atunci când o să fiu băgat în interiorul acelei cutii, înseamnă că în mod nefericit mor.
Spune întotdeauna ce simţi şi fă ceea ce gândeşti. Dacă aş ştii că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind, te-aş îmbrăţişa foarte strâns şi l-aş ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău. Dacă aş ştii că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieşind pe uşă, ţi-aş da o îmbrăţişare, un sărut şi te-aş chema înapoi să-ţi dau mai multe. Dacă aş ştii că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta, aş înregistra fiecare dintree cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit. Dacă aş ştii că acestea ar fi ultimele minute în care te-aş vedea, aş spune „te iubesc” şi nu mi-aş asuma, în mod prostesc, gândul că deja ştii.
Întotdeauna există ziua de mâine şi viaţa ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar dacă cumva greşesc şi ziua de azi este tot ce ne rămâne, mi-ar face plăcere să-ţi spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân. Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubeşti. De aceea nu mai aştepta, fă-o azi, întrucât dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată, în mod sigur vei regreta ziua când nu ţi-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrăţişare, un sărut, şi că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorinţă. Să-i menţii pe cei pe care-i iubeşti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubeşte-i şi tratează-i bine, ia-ţi timp să le spui „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „te rog” şi toate cuvintele de dragoste pe care le ştii.
Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-i Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima. Demonstrează-le prietenilor tăi cât de importanţi sunt pentru tine.”

Gabriel Garcia Marquez

Opera: * Ochi de câine albastru (1950); * La Hojarasca (1955); * Povestea unui naufragiat (1955); * Canibalul (1955); * O zi după sâmbătă (1955); * O oră rea (1961); * Colonelului nu are cine să-i scrie (1961); * Funeraliile bunicii (1962); * Un domn foarte bătrân şi cu nişte aripi enorme (1966); * Un veac de singurătate (1967); * Monologul Isabelei văzând ploaia din Macondo (1968); * Când eram fericit şi nedocumentat (1973); * Toamna patriarhului (1975); * Toate poveştile (1976); * Cronica unei morţi anunţate (1981); * Trăiască Sandino (1982); * Ştiri despre o răpire (1982); * Generalul în labirintul său (1989); * Să trăieşti şi să povesteşti (2002); * Amintirile curvelor mele triste (2004); * Urma sângelui tău pe zăpadă; * Despre dragoste şi alţi demoni.
Rose Tall

   05:33

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 3 voturi.

1 2 3 4 5