Autori gorjeni care au suferit persecuţii politice în regimul comunist

Schimbarea sistemului politic din România în anul 1944 a impus modificarea legislaţiei ţării după sistemul adoptat în URSS, iar această perioadă de stalinizare a durat aproape două decenii.
Aşa cum consemna Costin Scorpan în Istoria României (după care am reprodus), au fost date: „Legi privind urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război” (Legea nr. 312/21.04.1945, Legea nr. 455/1945 şi Legea nr. 291/1947); „Legi pentru purificarea administraţiei” (Legea nr. 486/octombrie 1944, Legea nr. 217/1945); „Legi pentru controlul economiei”, adoptate la 15 iulie 1947, cea mai împovărătoare fiind „Legea regimului circulaţiei produselor agricole” (legea cotelor obligatorii).
Cel care era acuzat că nu a respectat ori a ignorat prevederile uneia din legile de mai sus, ori altele anume adoptate pentru consolidarea noii orânduiri, a suferit sancţiunile legislaţiei penale, atunci promulgate, instrument al represiunii politice comuniste.
Codul penal din 1948 prevedea pedepse în cazul nerespectării contractelor făcute de comunişti în numele muncitorilor. Articolul 209 al Codului penal a fost reinterpretat şi modificat an de an, atât pentru cei rezistenţi la colectivizare, cât şi la cei care aveau alte opinii. După anul 1957, interpretarea represivă a art. 209 implica răspunderea penală pentru neadaptarea la concepţia colectivistă, socialistă.
Orice critică verbală a sistemului însemna nesupunere faţă de ordinea socială, formula preponderentă fiind „agitaţie împotriva ordinii sociale (aici erau încadrate actele de revoltă, dar şi comentariile, discuţiile întâmplătoare, zvonurile, lecturile etc. – pedepsite cu închisoare între 3-10 ani).
În anul 1948, conform art. 209, „delict de uneltire” era şi propovăduirea prin viu grai a schimbărilor formei de guvernământ şi intrarea în legătură cu persoane ori organizaţii din străinătate. Prevederile art. 209 Cod penal au fost anual înăsprite (pedepse de la 5 ani de muncă silnică, la pedeapsa cu moartea), la fel ca şi posibilităţile de încadrare, ajungându-se să fie pedepsite până şi bănuielile de „uneltire contra ordinii sociale”.
S-a dat astfel posibilitatea pedepsirii victimelor unor răzbunări personale. Majoritatea condamnărilor s-au făcut pe baza denunţurilor şi a notelor informatorilor.
Legea nr. 16 (din 13 ianuarie 1949), pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea statului şi propăşirea economiei „naţionale”, prevedea la art. 2 „pedepsirea nedenunţării unor fapte de primejdie”, cu muncă silnică de la 5 la 10 ani.
Oamenii politici şi intelectualii, care nu se supuneau comunismului, şi ţăranii ce se împotriveau colectivizării, au fost trimişi în lagăre de muncă.
Un decret din 16 februarie 1952 a hotărât categorii de populaţie care urmau să fie deportate: familiile aşa-numiţilor criminali de război, familiile celor aflaţi în închisoare, familiile celor care fugiseră în străinătate, ofiţeri epuraţi din armată, industriaşii, cei care aveau mai mult de 10 ha de pământ ş.a.
HCM nr. 1154/1950 hotăra aplicarea pedepsei de deportare sau internare în domiciliul obligatoriu oricărei persoane care, prin faptele sau părerile sale, “dăuna” construirii socialismului.
În ce priveşte colectivizarea forţată a agriculturii, legile, hotărârile şi măsurile adoptate în mod oficial, au ajuns la cifra 112. Legilor din perioada de stalinizare a ţării, menţionate mai sus, le-au urmat legile represive ceauşiste: „Legea privind apărarea secretului de stat” şi „Legea cetăţeniei române”, adoptate la 17 decembrie 1971; „Legea încadrării într-o muncă utilă a persoanelor de peste 16 ani” din 5 octombrie 1976; Hotărârea Plenarei CC a PCR de răspundere (cenzură) pentru conţinutul politico-ideologic şi ştiinţific al ziarelor, revistelor, apariţiilor editoriale, emisiunilor de radio-televiziune.
Decretul nr. 98 din 28 martie 1983, din teama libertăţii de exprimare, a hotărât înregistrarea maşinilor de scris şi de multiplicat, care puteau fi folosite doar cu aprobarea Ministerului de Interne.
Referitor la cultură, la Congresul al X-lea al PCR, din august 1969, N. Ceauşescu a precizat clar că „libertatea de creaţie nu poate depăşi limitele marxist-leniniste”.
La 6 iulie 1971, N. Ceauşescu a prezentat Comitetului Executiv al CC al PCR „Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”.
În anul 1972 a avut loc Conferinţa Naţională a Scriitorilor, la care N. Ceauşescu a adresat apelul: „Să puneţi talentul vostru şi măiestria de care dispuneţi în slujba unei arte închinate poporului, cauzei socialismului şi comunismului în patria voastră”.
Legile şi alte acte normative abuzive, menţionate anterior, au adus multe suferinţe şi unor familii de gorjeni. Studiul care urmează, se referă doar la autorii de cărţi din Gorj, care au avut de suferit în regimul de stalinizare şi dictatorial, instaurat la noi după anul 1944, fiind acuzaţi că ei ori familiile din care proveneau au încălcat legislaţia care apăra ordinea socială.
În aşa-zisa perioadă de stalinizare a ţării, conform legilor abuzive adoptate, au avut de suferit familiile celor cu avere, constând în: pământ (Al. C. Calotescu-Neicu), cel mai mare proprietar de pământ din Gorj, a fost ridicat de la domiciliu în noaptea de 2/3 martie 1949); unităţi industriale şi bancare (Grigore Lupescu a fost exmatriculat din facultate fiindcă tatăl său, Grigore, a fost un veritabil pionier al finanţelor şi industriei gorjene); aur (dr. Constantin Lupescu a fost închis fiindcă nu a depus la bancă monedele de aur deţinute, aşa cum prevedea Decretul 210/1950).
Au fost închişi politic, conform art. 209 din Codul penal, cei care au uneltit împotriva Uniunii Sovietice (Sabin Popescu Lupu / Sabin Velican), a fost arestat la 15 august 1952 pentru propagandă antisovietică şi exprimarea în scrierile sale asupra apartenenţei româneşti a teritoriului Basarabiei, iar Adrian Becherete a fost arestat la 26 mai 1959 fiindcă a minimalizat tehnica militară, industrială şi medicală a Uniunii Sovietice, în comparaţie cu cea americană şi apuseană); aceia care au răspândit materiale propagandistice (Aurelian Popescu a ajuns în beciurile securităţii şi a fost anchetat fiindcă a fost pârât (reclamat) că a răspândit în spital reviste străine, care îl proslăveau pe Hitler); cei care au săvârşit ori au înlesnit acte ostile societăţii (Ion N. Rădoi şi Grigore Pupăză au fost arestaţi pe motiv că ar fi ajutat rezistenţa anticomunistă din Munţii Gorjului, organizată în anul 1951 de căpitanul Grigore Brâncuşi); cei care au fost membri reprezentativi ai partidelor tradiţionale (Dumitru Dumitraşcu a fost reţinut la 15 august 1952 şi trimis la canal fiindcă a fost candidat al Partidului Social Democrat Independent – Titel Petrescu); aceia care au fost ofiţeri ori funcţionari importanţi ai fostelor structuri (Iulian Paveloiu a fost hărţuit şi a rămas fără serviciu fiindcă a lucrat la Comenduirea Capitalei în timpul lui Antonescu); studenţii care au luat parte la mişcările de stradă din anul 1956 (Vasile Bebe Brânzan, student în anul IV la medicină, a fost arestat de securitate la 30.11.1956 şi a fost trimis în judecată pentru delictul de agitaţie publică, apoi timp de 8 ani i s-a interzis dreptul de reînmatriculare la facultate, fiind considerat “element periculos” într-o colectivitate studenţească).
În această perioadă de stalinizare a ţării, a fost urmărit pentru conţinutul creaţiilor poetul din Baia de Fier, Petre Ecovescu, căruia la 30 august 1958 i s-au confiscat, la Bucureşti, unde lucra, mai multe caiete cu poezii în manuscris. La 2 ianuarie 1959, el şi-a găsit sfârşitul aruncându-se de la etajul V al clădirii redacţiei ziarului Steagul roşu, având asupra lui un bilet lămuritor pentru gestul făcut: „Mă omor din cauza terorii comuniste”.
Autorii gorjeni menţionaţi mai sus nu au fost cercetaţi şi condamnaţi urmare a creaţiilor, ci din motive considerate ostile regimului politic. Excepţie au făcut Sabin Popescu Lupu (Sabin Velican) şi Petre Ecovescu, care au scris contra regimului.
Multe dintre aceste condamnări s-au făcut pe baza unor denunţători ori a notelor informative.
În perioada ceauşistă, scriitorii gorjeni nu au mai fost arestaţi şi condamnaţi. Cei care au nesocotit documentele de partid referitoare la libertatea de creaţie, au fost identificaţi, atenţionaţi şi supravegheaţi de securitate. Nu s-au luat măsuri de pedepsire a acestor autori, întrucât ei nu erau persoane publice ori scriitori de interes naţional. De asemenea, securitatea din Gorj nu era interesată să creeze „cazuri” cu scriitorii locali, cuminţi în general, între care erau totuşi unii care ascultau şi comentau posturile de radio Vocea Americii, Europa Liberă, BBC.
Între scriitorii din Gorj, aflaţi în atenţia organelor de securitate, s-au aflat:
Sergiu Cosciud, care a intrat în vizorul securităţii în ultimul an de liceu, când a purtat în piept insigna regelui Mihai şi a recitat poezia Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie! Pentru că a dat amploare elementului latin în textul piesei originale Decebal, aceasta a fost interzisă după două reprezentaţii.
Gheorghe Grigurcu, critic literar şi poet recunoscut naţional, a fost „exilat intern” de la Oradea la Târgu-Jiu, fiindcă a forţat cenzura comunistă, a criticat scriitorii „de casă”, dar n-a amintit nicicând de Partid şi de Ceauşescu.
Liviu Poenaru a fost atenţionat de securitate fiindcă a tipărit şi a multiplicat fără aprobare revista „Luceafărul la Floreşti” nr. 6/1989.
Nicolae Todea a fost citat de securitate şi i-au fost confiscate poeziile anti-ceauşiste, scrise în stil popular.
Jean Cănăvoiu a fost „supravegheat” de securitate pentru fabulele şi epigramele create, dar şi pentru bancurile spuse la un şpriţ.
Florian Saioc ocupă un loc aparte între scriitorii care trăiesc actualmente în Gorj, unde a ajuns după anul 1990, prin căsătorie. El a trăit în perioada comunistă la Bucureşti, iar în anul 1954, când lucra la redacţia revistei Viaţa Românească, a fost condamnat la muncă forţată în detaşamentul DGSM. El a scris atunci poemul liric De vorbă cu pământul, care a devenit Dialectica Diamantului – poeme din carcera comună.
Înainte de anul 1990, Florian Saioc a citit la Cenaclul scriitorilor bucureşteni, în faţa unei săli pline, poezii anticomuniste.
Spiridon Popescu a fost cercetat de securitate pentru creaţii, care făceau aluzie directă la conducătorul suprem şi la regimul comunist. Începând cu anul 1971, el a scris „poezii cu şopârle”, pe care le-a citit ori le-a publicat, dar totul a culminat în toamna lui 1985, când la Casa Armatei din Târgu-Jiu a citit trei poezii anticomuniste (Pseudo-Mioriţa, Mai marii zilei, Scrisoare către oaia neagră).
Prezentarea aspectelor legate de suferinţele autorilor gorjeni în regimul comunist va lămuri mai bine biografia acestora şi abuzurile politice asupra lor din perioada stalinizării ţării, apoi supravegherea pe care le-a făcut-o securitatea ceauşistă.

Al. Doru Şerban

   06:01

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 6 voturi.

1 2 3 4 5