Spovedania unui copil sărac, dar cu dragoste de carte

Am urmărit „evoluţia” tânărului Mihai Codreanu încă de pe băncile liceului, când frecventa şedinţele Cenaclului literar Columna, respectuos şi sfios, foarte târziu luându-şi inima în dinţi pentru a citi din propriile creaţii, proză scurtă şi poezie. Acordându-i mai multă atenţie, şi mai sponsorizându-l din când în când, încurajându-l în acelaşi timp să nu se dea bătut, cu timpul, am ajuns confesorul lui, venind la mine ca la un părinte, simţind nevoia, din când în când, să-şi mai uşureze sufletul. Ambiţia lui era să înveţe carte, să muncească şi să facă ceva în viaţă. Marea bucurie, care i-a încununat toate aceste strădanii, a fost intrarea la facultate.
E ca şi un copil orfan, dar nu a vrut să devină un copil al străzii. Pentru el viaţa a fost cu adevărat o luptă. Am amânat de multe ori, considerând că încă nu era momentul, să scriu despre el, să-l invit la o mică „spovedanie” de suflet. Nu refuza direct invitaţia, ci rămânea tăcut, măcinat de acel calvar ce-l purta în suflet ca pe o povară, închizându-se în el ca într-o carapace. I-am respectat „tăcerea” până în aceste zile, când, spre surprinderea mea, a acceptat să-şi deschidă sufletul întocmai unei cărţi mai rare...

- Dragă Mihai, care mai este „statutul” tău în momentul de faţă?
- Am 21 de ani, sunt student anul II la Facultatea de Ştiinţe Juridice a Universităţii Constantin Brâncuşi Târgu-Jiu, specializarea Drept, şi momentan locuiesc în căminul universităţii, care se află la intrarea în Drăgoieni, fosta Staţiune Pomicolă. Stau aici de un an de zile. Înainte, stam la căminul Liceului nr.3 din Vădeni.
- Beneficiezi cumva şi de masă?
- Nu. Primesc un ajutor de un milion şi jumătate de lei de la nişte luxemburghezi, din Franţa, şi din ei mă îmbrac, din ei mănânc, iar din când în când mai cumpăr pentru facultate strictul necesar.
- Da, dar nu ştiu cum drămuieşti tu aceşti bani, încât să-ţi ajungă de la o lună la alta?!
- Asta e viaţa! Mai muncesc cu ziua...
- Trecem un pic în revistă, te rog, şi trecutul tău, cu toate că nu vrei să-ţi mai reaminteşti unele episoade triste... Tu provi dintr-o familie de rudari...
- Taică-meu e de origine ţigan, iar mama e rudăriţă. Pe mama am cunoscut-o la vârsta de 9 ani, când m-a luat de la Casa de copii din Drobeta Turnu-Severin. Când m-am născut, m-am născut cu câteva dificultăţi de sănătate. Şi mama, după două săptămâni, a fugit din spital, de la maternitate, abandonându-mă. Iar statul m-a dat la casa de copii. Aici am văzut mai târziu diferenţa dintre noi şi copiii care treceau pe stradă însoţiţi de părinţi. Ce mult îmi doream să am şi eu mamă, încât să nu cresc printre străini ca un copil de suflet...
De multe ori, serile, când puneam capul pe pernă, încercam să mi-o imaginez, să-i disting chipul, să o chem în şoaptă, implorând-o să mă ia acasă, încât adormeam oftând şi cu ochii scăldaţi de lacrimi.
- Până la 9 ani nu ţi-ai mai văzut mama?
- Timp de 9 ani nu am ştiut nimic de ea. De nici unul nu am ştiut nimic. Pe mama am cunoscut-o la vârsta de 9 ani, când a venit după mine. Pe tata nu l-am cunoscut până la vârsta de 21 de ani. Când a apărut mama în viaţa mea, bucuria a fost imensă. Eram convins că numai bunul Dumnezeu mi-a ascultat rugăminţile şi a făcut-o pe mama să regrete acel gest necugetat.
- Cât ai stat cu mama ta? Că tu cu mama ai stat, bănuiesc că era despărţită...
- Da, era despărţită. Am stat din 1997... până în 2005. Când mi-am luat inima în dinţi şi am plecat în lume, dorind să-mi câştig existenţa singur. Nu aveam nici condiţii de trai şi de multe ori chiar îmi făceam probleme la gândul că în casă nu aveam nimic de mâncare şi îmi doream foarte mult să am măcar o felie de pâine. Asta însemna foarte mult pentru mine. Dacă mai aveam şi un măr, eram cel mai fericit copil! Îmi era greu. Nu puteam să mai stau acasă şi să strâng cureaua ca să nu-mi mai ghiorţăie maţele de foame. Mă speria gândul că aveam să mă îmbolnăvesc, fiind o povară pentru mama.
- Doreai să ai şi tu banul tău şi asigurată pâinea cea de toate zilele.
- Da. Muncesc de la vârsta de 14 ani. Pe unde am găsit şi eu de lucru. Că am avut parte şi de oameni haini la suflet, care mă băteau şi nici nu-mi plăteau pentru zilele lucrate, dându-mă pe poartă afară ca pe un câine. Am trecut prin multe experienţe de acest gen. Am învăţat multe de la viaţă, chiar şi din greşelile altora, dar şi din greşelile mele. Nu pot să zic, ca orice om am şi eu greşelile mele. Dar ştiţi cum e proverbul: Unde nu-i cap, vai de picioare! Până nu dai cu capul de prag, nu-ţi vezi picioarele.
- Şi ai cunoscut şi oameni răi, învăţând ca pe viitor să te fereşti de ei.
- Da. Am văzut că mulţi aveau o plăcere sadică de a-mi face rău, din dorinţa de a mă vedea că sufăr. Am lucrat chiar la o spălătorie auto, la periferia oraşului, unde mi-au furat până şi actele ca să nu mai pot pleca de la ei. Îmi dădeau bani cu ţârâita. Mă mai ţineau şi nemâncat, deşi eu munceam în fiecare zi. Iar pentru că dormeam acolo, într-o cămăruţă cu piese, îmi pretindeau să păzesc şi firma. Un alt fapt neplăcut a fost la Preajba, unde am lucrat câteva săptămâni la un profesor, apoi drept răsplată m-am ales cu înjurături şi o bătaie zdravănă, cu parul, încât abia îmi mai simţeam spatele şi mult timp m-am oblojit şi eu cum am putut, de mi-a mai dat Dumnezeu zile. Şi... asta e. Am fost gonit, dar nu m-am dat bătut. Am venit înapoi în oraş, încercând să-mi caut de lucru undeva unde să pot să dorm şi să lucrez. Nu am reuşit, pentru că... ştiţi cum e, când nu ai pe cineva să te ajute, e foarte greu. Şi trebuie să fii un om de fier. Să fii tare, să poţi trece peste asemenea momente grele, încercări la care eşti supus în viaţă. Şi văzând că nu fac nimic în oraş, m-am întors înapoi în acest sat, Preajba, unde mă mai cunoşteau oamenii, şi m-am dus la o femeie, la muncă. Unde am stat o vară întreagă, am lucrat pe la oameni cu ziua.
- Deci, nu te-ai răzbunat pe acel dascăl câinos la suflet...
- Nu, nu m-am răzbunat.
- Am observat că îţi place să citeşti foarte mult şi chiar să scrii.
- Da, scriu de la sfârşitul clasei a VIII-a. Şi aş vrea să vă povestesc acel moment, când mi-am dat seama că am înclinaţie spre literatură. Eram la ultima oră de educaţie civică. Şi profesorul ne-a pus să facem o compunere despre anotimp, despre natură. Şi eu am compus câteva rânduri despre natură şi, la un moment dat, am reuşit să compun chiar o poezie. Era prima mea poezie care se numea „O stea”. Şi văzând că pot să compun cu atâta uşurinţă, am exersat în continuare, atras de acest meşteşug frumos de a potrivi cuvintele într-un anume fel. După câţiva ani de zile, m-am înscris şi la dansuri. Am făcut şi aici un an şi jumătate. Bineînţeles, am obţinut locul I pe judeţ. Am participat la un concurs „Primăvara iubirii”- 2008. Apoi am descoperit Cenaclul Columna, la ale cărui şedinţe particip şi eu, chiar am şi citit de câteva ori din creaţiile mele şi am fost încurajat să lucrez mult, pentru a obţine rezultatul dorit. Sunt membru al cenaclului. Aici am cunoscut foarte mulţi oameni importanţi. Îi respect foarte mult. Am învăţat multe de la dânşi. Pe lângă faptul că sunt scriitori, m-au îndrumat şi pe mine, citindu-mi creaţiile, fiindu-mi ca nişte dascăli apropiaţi, dar şi ca părinţi, dându-mi sfaturi pe care să le urmez în viaţă, încât îi respect şi prin comportamentul meu, dar şi prin străduinţa mea, vreau să le dovedesc că nu s-au înşelat în privinţa mea.
- Tu ai mai făcut un lucru nemaipomenit, pentru care te admir, ai reuşit să intri la facultate. A fost o ambiţie, aşa...
- Trecând prin atâtea momente grele, pentru că nici acasă, la mama, nu am avut parte de o copilărie fericită, mi-am luat inima în dinţi şi nu am vrut în ruptul capului să renunţ la şcoală, pentru mine şcoala fiind pe primul loc, şcoala este „pâinea vieţii”. Pentru că în ziua de azi fără şcoală e foarte greu. Nu te bagă nimeni în seamă. Şi nici nu te descurci în viaţă. Nu poţi să atingi un ţel pentru care trăieşti. Da, m-am dus şi la facultate. Am depus mai multe dosare pe la facultăţile din Târgu-Jiu şi am fost primit la UCB fără taxă, locul pentru romi asigurat de minister.
- Ai vreo restanţă?
- Nu am restanţe. Am trecut primul an cu brio. Acum sunt în anul doi, iar pentru viitor vreau să fac ceva în viaţă. Să învăţ şi să muncesc.
- Cam ce ai vrea tu să faci?
- După ce voi termina facultatea, cei patru ani, am să dau licenţa, apoi am să dau la Bucureşti, la magistratură. Şi ca tot omul, doresc să-mi întemeiez un cămin, să am casa mea, familia mea. Ca să nu mai depind de nimeni, să uit calvarul acestor ani. Adică să fiu pe picioarele mele, să nu mai fiu la cheremul şi mila nimănui. Vreau ca şi copiii mei să se bucure de copilărie, să fim sprijinul lor în viaţă şi să le asigurăm un viitor decent.
- Dar tu le vei povesti copiilor viaţa ta?
 - Da. Nu am ce să le ascund. Să vadă şi ei că pentru un ideal în viaţă trebuie să lupţi şi să munceşti. Colegii mei îmi ştiu trecutul şi mă respectă, pentru că şi eu îi respect şi au văzut că sunt cinstit, acceptându-mă în mijlocul lor şi întinzându-mi mâna ori de câte ori am avut nevoie. Uneori chiar şi o vorbă bună contează. Ăsta sunt eu, şi sărac, şi cinstit, şi muncitor, şi cu credinţă în Dumnezeu. Nu pot să fiu altfel. Şi sunt optimist. Poate îmi va surâde şi mie norocul în viaţă...
- Spune-mi, te rog, un lucru, dar sincer, te-a încercat vreodată gândul, când erai flămând şi fără niciun ban în buzunar, să pui mâna să furi? Căci mi-ai mărturisit odată, la cenaclu, că decât să pui mâna să furi mai bine preferi să mori...
- Da, am avut multe momente când nu aveam nici unde să stau şi nici ce să mănânc. Bineînţeles, mă duceam la şcoală şi o jumătate de zi munceam, iar seara mă ascundeam prin scările blocurilor. În aceste momente, cei mai mulţi care trec prin asemenea greutăţi merg la cerşit sau la furat. Eu nu am făcut aşa ceva, chiar dacă sărăcia îmi da ghes. Eram cu frică de Dumnezeu. Dacă am avut ce mânca, am mâncat, dacă nu, am stat şi am răbdat. Pentru mine, ştiţi cum e proverbul: cine rabdă, Dumnezeu îl mântuieşte!”

Ion Şoldea

   05:11

Da o nota acestui articol

Nota:~ 4.5 din 12 voturi.

1 2 3 4 5