Mi se întâmplă uneori, când merg în teren, să zăresc la periferia oraşului nostru, departe în câmp, sau chiar în vecinătatea altor aşezări, câte o mică cocioabă încropită din scânduri, cartoane, folii şi tablă, cu câte un ochi de geam sau un mic horn pe care abia iese câte un firicel de fum, în plin câmp, fără niciun gărduleţ sau alte anexe, încât, brusc, mă cutremur la acel gând pe care parcă mi-e şi teamă să-l „pronunţ” pe hârtie...

Acolo locuiesc oameni. Puţini văd acest lucru şi tot mai puţini dau importanţă unui asemenea tablou trist, desprins parcă dintr-un poem bacovian sau mai curând din cântecul de jelanie al unui om simplu îngenuncheat de birurile tot mai apăsătoare pus pe spinarea lui de cei care le hotărăsc destinul...

Stupoare! Trăim în plin secol XXI al acestui nou mileniu, al treilea, în care civilizaţia şi bunăstarea ar trebui să-şi spună cuvântul. Şi acolo, în bordeiele acelea, trăiesc oameni, dacă putem să-i numim astfel. Fără apă, fără lumină, fără încălzire, fără instalaţii sanitare, fără canalizare, fără nimic.. Într-un spaţiu de doi metri şi jumătate pe doi metri. Viaţă de cavernă, ca o reîntoarcere spre primitivism, izgoniţi de taxe şi impozite, de şomaj şi disponibilizări, de salariile de mizerie sau muncă la negru, de foame, de lipsuri şi nevoi, de birocraţie, de răutatea (in)umană, de corupţie, de sărăcie, de tratamentul brutal la care sunt supuşi, fiind respinşi de această societate bolnavă, măcinată de leprozeria lăcomiei şi căpătuirii...

Am privit tabloul împietrit, cu gândurile blocate brusc, atât de uimit eram, încât nici nu am putut să-i cer şoferului să oprească, să merg acolo... Să-i văd pe acei oameni fără identitate, pierduţi în negura vremii, înfrânţi de viciile unei societăţi prea vitrege şi reci, fără suflet...