CRIZA UMANITÄ‚Å¢II
E un lucru ştiut de multă vreme, o certitudine din viaţa oricărui membru al acestei societăţi, că întotdeauna ne dorim mai mult decât ceea ce avem. Nu suntem mulţumiţi de o maşină când putem avea trei, de ce să locuim într-un apartament, când putem construi o vilă? Ne vindecăm depresiile prin terapii de shopping, consumăm pentru a ne flămânzi, căci cu cât ne hrănim mai mult, cu atât ne dorim mai multă hrană. Şi nu mă refer aici la cea spirituală. Suntem plictisiţi, blazaţi, ne creăm nevoi atunci când nu le avem, ne plângem de lucruri care pot fi rezolvate cu uşurinţă şi ne complicăm inutil existenţa. Când ne aflăm la adăpost de lipsuri materiale, suntem nemulţumiţi pe alte planuri şi nu ştim să apreciem ce avem în imediata apropiere. Mereu ne plângem de câte ceva şi uităm să ţinem cont de lucrurile care compensează golurile din vieţile noastre. Suntem pierduţi într-o societate de consum şi rătăcim pe străzi purtând reclame lipite pe frunţile noastre, reclame în raport cu care ne stabilim ţelurile în viaţă. Totul în jurul nostru ne spune cum să fim fericiţi, prin ce mijloace să ajungem la o stare de împlinire, cu ce lucruri să ne înconjurăm pentru a simţi că trăim cu adevărat. Toate aceste artificii aduse vieţii de zi cu zi ne îndepărtează de lucrurile simple ce nu pot fi cumpărate cu bani. De ce ni le dorim? Pentru că ele crează iluzia nemuririi, ne îndepărtează un pic mai mult de realitatea crudă a efemerităţii. Credem că dacă deţinem, avem putere asupra vieţilor şi destinului nostru. Şi atunci, vrem să deţinem mai mult, ca prin asta să ne asemănăm cu zeii. Totul se află în mâinile noastre, mai puţin un singur lucru, acela ce nu mai ţine de noi.
De ce suntem atât de laşi încât fugim mereu de viaţă şi ne străduim să creăm o supra viaţă, în care totul e real, palpabil, la îndemâna noastră şi dispus să vină în posesia noastră? De ce promovăm valorile religiei, dar fugim de credinţă?
Este oare perioada prin care trecem necesară pentru a ne schimba comportamentul şi perspectiva? Se vorbeşte mult de criza economică, uneori poate prea mult, dar dincolo de exagerări ea este totuşi o realitate dură. O palmă peste faţa fiecărui om ce a consumat şi a consumat fără oprire, cu o lăcomie a fiinţei care crede că i se cuvine tot ce poate fi cumpărat. O realitate ce poate va modifica ceva în structura noastră, şi ne va face să apreciem mai mult un stil de viaţă modest dar sigur, să căutăm stabilitatea în mai puţin şi cel mai important, să împărţim cu alţii dacă pâinea noastră e prea mare. Dar oare câţi oameni au intrat în alertă? Câţi au fost puşi pe gânduri, câţi au realizat că trebuie să se schimbe? Şi mai mult, câţi au devenit în schimb mai răi şi mai egoişti?
Mă gândesc la toţi acei politicieni care, mai abitir decât oamenii de rând, şi-au dorit atâtea lucruri pe care le-au obţinut pe spatele nostru. Am plătit atâtea vile, excursii, haine de firmă, şi alte bunuri, că numai gândul la asta mă face să ameţesc. Iar acum, când ţara se sufocă din cauza sărăciei, vălul s-a ridicat şi le dă posibilitatea oamenilor care poate au ignorat anumite realităţi, să analizeze bine ce e în jurul lor. Să se uite la ei, dar şi la cei care se spune că ne conduc, la cei pe care noi i-am ales să găsească soluţii la problemele societăţii, dar care în schimb sforăie pe la şedinţe, sau au o educaţie atât de precară încât parcă sfidează legile omenirii. Nu am să înţeleg niciodată megalomania lor, această boală ce crează diferenţe atât de mari între oameni, ce face ca în timp ce un om moare de foame, altul ţine mese festive şi se hrăneşte cu cele mai fine mâncăruri. Şi nici nu am să înţeleg logica după care sunt aleşi. Cred că faptul că ne punem încrederea în aceste personalităţi ce se autopromovează constant în media prin tot felul de metode mai mult sau mai puţin ortodoxe, arată că în parte e şi vina noastră.
Prin urmare, avem nevoie de o schimbare de perspectivă acum când nimic nu merge bine, iar viitorul se arată destul de sumbru. Avem nevoie de multe schimbări, dar nu cred că ele se vor produce vreodată, dar am putea măcar să încercăm să nu mai punem atât de mult preţ pe lucrurile materiale, şi să încercăm să îi ajutăm pe cei ce au lipsuri prea mari. Am putea să contribuim fiecare câte puţin la soluţionarea problemelor cu care ne confruntăm zi de zi şi să renunţăm să mai dăm vina unii pe alţii. E oare posibilă o oază de civilizaţie şi de bun simţ în acest deşert al neajunsurilor şi mizeriei?
ALEXANDRA MIHU
19:24
