Bunicul

Cine nu-şi aminteşte ,,Bunicul” de Barbu Ştefănescu Delavrancea?! E una din poveştile copilăriei noastre, care mereu este adusă în actualitate, O trăim zilnic, acum în zbuciumata noastră contemporaneitate. Numai că rolul bunicului este luat de astă dată de poporul român, tot mai mult împovărat de griji şi biruri, albit şi copleşit de vremurile de la Decebal şi …Traian încoace. Bunicul, adică poporul care mereu ,,se uită în fundul grădinii”… raiului plină de promisiuni electorale şi ,,se scarpină-n cap”, ţine de astă dată pe un genunchi Preşedinţia iar pe celălalt când Parlamentul, când Guvernul, sau amândouă în acelaşi timp după cum le unesc interesele.

Poporul, e sortit să fie tras mereu de mustaţă, să i se despice barba-n două şi să fie bătut peste faţă. Obrazul poporului, precum cel al bunicului din poveste, e cel care suportă neînţelegerile, certurile, orgoliile înaltelor instituţii ale statului, încasând palmă după palmă. Lui, poporului, nu-i rămâne decât să îngâne pe mai departe ,,măi cazace, cazacele, ce cânţi noaptea prin argele”. Mai mult, răbdător şi iertător din fire ţine întotdeauna poarta deschisă spunând ,,Lăsaţi copiii să vină la mine”. Şi copiii vin o dată la cinci sau la patru ani, după sorocul Cărţii celei mari, se instalează pe genunchii poporului şi continuă  nesfârşita lor  hârjoneală.

Gheorghe Băleanu

   05:00

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5