„Viaţa mi-a dăruit tot ce n-am visat!”

Comandant al Institutului Medico Militar - în perioada 2002-2004, Comandantul Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central - în perioada 2004-2009 -, în prezent, Generalul de brigadă medic prof. univ dr. Ioan Sîrbu – şeful clinicii de implantologie orală din Spitalul Militar - a preluat şi comanda Direcţiei Medicale din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, prin care coordonează întregul Sistem Medical Militar din ţară.  Ioan Sîrbu deţine următoarele grade profesionale: medic primar stomatolog, medic specialist chirurgie oro-dentară, doctor în ştiinţe medicale, competenţă în implantologia orală şi competenţă în radiodiagnostic maxilo-dentar.
Pe plan didactic este profesor universitar la Catedra de Implantologie Orală, Facultatea de Medicină Dentară din cadrul UMF Bucureşti. De asemenea, Ioan Sîrbu este cercetător ştiinţific principal gr.1, doctor în Ştiinţe Medicale, membru al Academiei Americane de Implantologie Orală din 1997, membru al Comitetului Internaţional de Implantologie Orală din 1998.
În palmaresul doctorului Sîrbu atârnă, cu mare greutate - 8 brevete de invenţie, peste 300 de lucrări ştiinţifice susţinute în ţară şi străinătate, peste 100 de lucrări ştiinţifice publicate în reviste de specialitate româneşti şi străine, 5 cărţi în domeniul stomatologiei şi implantologiei şi, nu în ultimul rând, peste 15.000 de implanturi inserate şi restaurate protetic, care au făcut fericiţi un număr considerabil de pacienţi. 

R. De unde veniţi domnule Sîrbu?
M-am născut în Gorj în satul Piscuri, comuna Plopşor, cineva ar putea spune nicăieri în lumea asta, eu vin de nicăieri, însă eu pot să spun că vin din locul care m-a creat, unde am crescut şi unde am primit, poate, educaţia cea mai veritabilă pe care poate să o primească un copil. Satul meu prin excelenţă caracterizat de oameni cumsecade, de oameni, poate fără instrucţie în marea lor majoritate, dar cu o  educaţie aleasă, care îi deosebeşte de mulţi intelectuali pe care  i-am întâlnit de a lungul vieţii mele. Practic mă simt foarte ataşat şi legat de locul copilariei mele, există o legătură foarte puternică.
R. Cine sunteţi şi cum a fost drumul dumeavoastră prin viaţă până azi?
Sunt un om care a alergat mult în viaţă şi a cărui viaţă a avut de toate. A avut greutăţi, a avut sprijin, altfel nu ştiu dacă singur le-aş fi putut învinge, a fost frumoasă, am avut bucurii, am avut şi tristeţi, am avut multe succese, am avut şi neâmpliniri, dar am muncit pentru a mi le reconsidera şi m-am bucurat de izbândă în multe împrejurări.
R. Cine v-a sprijinit în primii ani de căutări?
Sprijinul cel mai mare, pe care l-am primit în viaţă a fost de la părinţii mei Alexandra şi Constantin Sîrbu. În primul rând că mi-au dat viaţă, m-au crescut, m-au educat şi m-au protejat când eram mic. Dacă eu sunt ce sunt azi, le-o datorez părinţilor mei, că au făcut să  mă găsească vremurile astea întreg la trup şi mi-au dat cele necesare, spre a putea să pornesc în viaţă.
Şcoala generală am făcut-o în satul copilăriei mele. La olteni e o tradiţie, copilul cel  mai mic e stâlpul la bătrâneţe, îi rămâne casa cu obligaţia de a-şi îngriji la bătrâneţe părinţii. În momentul în care părinţii mei se pregăteau să-mi croiască un astfel de viitor, acolo lângă dumnealor, în vatra satului, pe lângă casă, a avut loc o întâmplare care m-a pus pe gânduri. Într-o zi, în curtea noastră a intrat diriginta mea profesoara de biologie Victoria Puichiţă, căsătorită Volintiru. Diriginta, ca un  dascăl responsabil, contabiliza toate trăznăile copiilor şi le transmitea părintilor, ca să nu-i lase pe copii, să persevereze în greşeli. Neştiind ce avea de gând să-i spună tatei, când am prins de veste, că vine spre noi, eu m-am furişat dincolo de gard, ca să-mi pregătesc într-un fel apărarea. Tata bătea tacticos sapele, pregătindu-le pentru a doua zi. S-a oprit din respect pentru profesorul care-i instruia copiii, să vadă ce avea să-i spună. Dialogul a fost acesta:
- Măi Nea Costică, am venit să vă spun să-l daţi pe Ionică la Liceul Sanitar fiindcă e preocupat de şcoală şi eu îl văd ajungând un medic bun.
Tata a ascultat-o şi i-a zis:
- Ascultă - doamnă, nu-i mai băga prostii în cap ăstuia. Nu vezi că nu am decât sapele astea, un plug în bătătură şi sufletul din mine. Cu ce să-l ţin eu la liceu??
Moment dramatic şi pentru ei şi pentru mine care auzeam toată discuţia din locul în care mă pitisem.
R. Zarurile fuseseră aşadar aruncate pentru dumneavoastră...
Nu chiar. Eu mergeam cu ziua la prăşit prin sat şi, văzând că părinţii mei nu se interesează în nici un fel, să-mi acorde o perspectivă, într-o seară i-am întrebat ce au de gând cu mine? Vroind să amâne discuţia până treceau examenele ei mi-au spus, că o să vedem noi. Atunci pentru prima dată în viaţa mea, m-am gândit că viitorul meu e periclitat şi le-am spus părinţilor mei nişte cuvinte grele, «de ce au mai făcut copii, dacă nu sunt în stare să-i crească şi să le asigure un viitor?». Regret şi acum că le-am spus. Aş fi putut să găsesc altă cale, de mijloc. Vă daţi seama ce durere e pentru un părinte, care e lipsit de posibilităţi, nu că nu ar vrea să-şi ajute copilul. Atunci am luat prima palmă de la tatăl meu, care m-a desprins efectiv de pământ şi mi-a spus o replică,  aproximativ ca-n Moromeţii ,,cine eşti tu mă să mă judeci pe mine?” Tata avea dreptate. Mi-am dat seama că e aspră judecata copiilor...
R. Copilul dumneavoastră vă judecă?
Cred că da. Încerc însă, să nu-i dau ocazii fundamentale.
R. Ce a urmat după discuţia pe care aţi avut-o cu părinţii?
Am luat atitutine. În urma acestei întâmplări am căutat să mă protejez singur. Am vorbit cu un coleg de-al meu şi prieten Ion Lupu, Lupu e porecla, dar aşa-mi place mie să-i spun şi el era în aceeaşi situaţie ca şi mine, mai săraci de atât nu se putea. Am mers la prietenul meu şi i-am spus să plecăm amândoi la şcoală. Am mers amândoi, la nea Vasile, la care fusesem la prăşit şi i-am spus că ne-au trimis părinţii, să ne dea banii pentru alea 2 săptămâni, că tata vrea să se ducă la Peşteana să cumpere nişte purcei. El a fost cam circumspect, cererea noastră părea cusută cu aţă albă, dar până la urmă ne-a dat banii la amândoi.
R. Dar de ce nea Vasile nu vă dăduse banii până atunci?
Banii se dădeau părinţilor, nu copiilor. O altă nedreptate, de atunci era că deşi copilul muncea la una cu adultul, era plătit doar pe jumatate, doar pentru că era copil. Greşeli ale vieţii…
R. Ce aţi făcut după ce aţi primit banii?
Cu banii în buzunar am dormit într-un şopron alăturat şi dimineaţa, desculţ, am trecut peste deal la şoseaua naţională şi am plecat spre Târgu Jiu. Am urcat pentru prima dată într-o maşină de ocazie, descoperită. Eu nu mai văzusem oraşul, decât o dată, sau de două ori, la olimpiadele şcolare. Din păcate nu exista interes după olimpiadă să ne fie şi prezentat oraşul, ne puneau direct în rată, la şcoală şi înapoi acasă. Ajunşi acum în Târgu Jiu mi-am cumpărat nişte tenişi chinezeşti, fiindcă plecasem desculţ. De aici am mers spre Sadu, fiindcă auzisem că  la Grupul Şcolar, la şcoala profesională de aici, aveai haine şi cămin gratis. Dobândeam o meserie, aveam autonomie practic şi serviciul asigurat după aceea.
Surprinzător şi aici era concurenţă. O mare nenorocire în viaţa mea, a fost, că eu am reuşit şi prietenul meu Ion nu a reuşit.
La întoarcere nu ne-au ajuns banii şi a trebuit să rămânem prin Bumbeşti Jiu, la strâns de fân, dar pentru noi, învăţaţi doar cu prăşitul, a fost o activitate nouă şi ne-a plăcut.
R. Cum v-a primit tata la întoarcere?
M-a găsit în curte şi m-a iertat. Aflase de la nenea Vasile că luasem banii şi au bănuit că plecând împreună cu Ion, la vreo şcoală. Am plecat. I-am spus că am intrat la şcoala profesională şi că o să mă fac strungar.
R. Ce s-a întâmplat la Sadu?
În timpul şcolii profesionale, mi-am păstrat obiceiul de a învăţa şi m-am făcut remarcat. Am participat la concursurile interşcolare, pe meserii. Am atacat fază după fază, etapă după etapă, şi am fost prezent la Târgu Jiu, la Cugir, la Electroputere Craiova şi faza pe ţară la Grupul Şcolar 23 August la Bucureşti. Deşi de pregătirea mea se ocupa maistrul Calotă, la faza pe ţară, la Bucureşti am fost cu maistrul Proteşescu. La acel concurs eu am cucerit ,,Strungul de aur” şi m-am simtit un răsfăţat. Pe drumul de întoarcere de la Bucureşti la Sadu maistrul Proteşescu mi-a povestit că unul din regretele domniei sale e că nu a rămas în armată unde făcuse stagiul militar ca sanitar şi avea posibilitatea să facă şcoală şi să rămână încadrat ca subofiţer sanitar. Prin ochii mei de copil, eu îl vedeam pe maistrul Proteşescu cât China de mare şi m-am mirat cum de un om aşa de important, mai are şi regrete şi gândul ăsta mi-a rămas întipărit în minte.
După şcoala profesională am făcut liceul la seral şi lucram o săptămână schimbul I şi două săptămâni schimbul III, ca să pot să urmez liceul seral. La finalul şcolii profesionale, s-a întrunit un Consiliu Profesoral, la care, graţie performanţelor obţinute, am fost şi eu invitat. Mi s-a propus atunci să-mi fie echivalaţi 2 ani din cei 3 ani de şcoală profesională, cu 2 ani de liceu şi să intru în anul III la liceu, la zi, urmând să susţin nişte examene de diferenţă. Dar condiţia materială nu-mi îngăduia lucrul acesta, căminul, masa, hainele, trebuiau plătite, iar părinţii mei nu-şi permiteau asta. Eram pentru a doua oară pus într-o situaţie, când interesu-mi era ameninţat, întrucât pregătirea liceală, la cursuri de zi, putea fii o etapă superioară în instrucţia mea. Am fost onorat de oferta făcută, dar situaţia mi-a impus să-mi continuu studiile la seral şi mi-am putut ajuta pe mai departe părinţii.
Vremea a trecut şi m-am angajat în uzină. Am lucrat în Sculărie, 3 ani. Nu uit vânturile iernilor pe care le-am petrecut la Sadu, când porneam către defileu, la curbura pe care o face Jiul între poduri, când simţeai că te zboară vântul. Lucrând schimbul III, adormeam de multe ori cu capul pe universal, nu vă pot spune, de câte ori nu mi-a sfârâit şpanul încins pe piept şi pe burtă. Numai Dumnezeu m-a protejat.
După liceu, o şcoală foarte bună cu profesori consacraţi - Zmeu, Andriţoiu, Popescu Napoleon - cea mai accesibilă facultate era Politehnica. Eu însă nu mă prea vedeam inginer. Nu-mi plăcea ce urma să devin. Nu că detestam mediul, dar nu-mi plăceau obiceiurile. De multe ori trebuia să mă duc în Colonie la berărie, pentru a nu fi luat drept mofturos sau năzuros. Dacă nu faci ce fac ei, eşti marginalizat. Apoi viaţa în căminul de nefamilişti, cu fel şi fel de oameni, cu apucături detestabile, m-au făcut să mă îndepărtez cu totul de acest mediu. Nu mă regăseam aici, sub nici o formă.
La terminarea liceului a trebuit să merg în armată. Fiind chemat la recrutare, mi-am adus aminte de discuţia cu maistrul Proteşescu din tren şi acum începeam să-i şi înţeleg regretul că nu alesese viaţa militară. La recrutare am aflat că erau locuri şi în Institutul Medico Militar, dar eu cu un liceu industrial, la seral, nu aveam tupeul, să mă prezint direct la pierzanie, fiind 20-25 candidaţi pe un loc, medii peste 9, complicat, bătălie mare. Aşa că am ales să mă fac subofiţer sanitar, spunându-mi că oricum va fii mai bine ca în fabrică. Cei de acolo care se ocupau să mă recruteze pentru şcoala militară (îţi făceau un dosar, erau nişte proceduri şi nişte reguli ale armatei), au încercat să mă direcţioneze către şcoala de ofiţeri de infanterie, de intendenţă, de tancuri şi auto sau la maiştrii de aviaţie. Îmi spuneau ce frumos trebuie să fie aici, să repar avioane. Cred că acolo aveau locuri unde nu se înscriau candidaţi, dar eu am ţinut-o una şi bună că eu vreau să merg la subofiţeri sanitari. Doctorul care ne-a făcut vizita medicală, m-a întrebat unde vreau să merg căci pe dosarul meu nu scria unde urma să candidez. Eu i-am spus că vreau să mă fac subofiţer sanitar, dar că ofiţerii vor să mă trimită la maiştrii militari. ,,A vrei să te faci doctor? Lasă doctore că eu scriu aici apt pentru Şcoala de subofiţeri sanitari şi după mine se stinge lumina, n-au ce să-ţi  mai facă, pune mâna şi învaţă şi mult succces”. Asta am făcut. Am căutat în anii din urmă să-l găsesc, pe acest doctor, să-i fiu recunoscător, căci intervenţia lui a fost hotărâtoare în împlinirea destinul meu, dar nu i-am dat de urmă.
Am plecat la Focşani, 11 pe loc şi aici era concurenţă, de asta încercaseră să mă redirecţioneze probabil. S-a întâmplat să reuşesc, dar apoi am devenit şef de promoţie. Şcoala a durat 2 ani şi a fost locul unde eu practic am schimbat macazul, în ce priveşte viaţa şi viitorul meu.
R. Cum a fost la repartiţie.
Repartiţia se făcea după medii. Eram într-o instituţie selectă, civilizată şi dreaptă - Armata. Urma să vină o autoritate de la Bucureşti de la Direcţia Medicală a Armatei, care coordona atunci, ca şi acum tot serviciul medical al armatei. Locurile fuseseră afişate cu 24 de ore înainte, aşa era procedura, ca fiecare absolvent să-şi aleagă un loc unde poate să lucreze. Era o tradiţie în şcoală, ca pentru şefii de promoţie să se scoată locuri într-un spital militar, dar eu vroiam să ajung undeva aproape de casă, crezând că acum e o oportunitate să mă întorc aproape de părinţi. În momentul în care mă îndreptam spre clubul şcolii unde se făcea repartiţia a trebuit să trec pe la infirmerie. Fusesem internat şi trebuia să iau un antibiotic şi să-mi schimb un pansament. Pe alee către club l-am depăşit în fugă pe medicul unităţii Dl. Colonel Doctor Danieliuc care ne era şi lector în timpul şcolii. M-a întrebat unde alerg, eu i-am spus că spre repartiţie şi el m-a temperat, să mergem împreună, că aveam acelaşi drum şi m-a întrebat dacă o să aleg Bucureşti-ul? Eu i-am spus că am de gând să aleg Tg-Cărbuneşti, că era un post aici şi că sper, să-mi pot ajuta mai uşor părinţii, dacă voi ajunge la Cărbuneşti. Doctorul Danieliuc m-a sfătuit să aleg Spitalul Militar din Bucureşti, că de acolo am să-mi pot ajuta mai bine şi mai eficient părinţii, ca de oriunde şi să nu uit că ora exactă se dă de la Bucureşti.
Cu sfatul ăsta am intrat în Club. Preşedintele Comisiei m-a strigat primul, strigarea făcându-se în ordinea mediei. Şi am ales Spitalul Militar din Bucureşti, hotărârea luându-o în cele 2 minute, care le petrecusem cu Doctorul Danieliuc. Ce mult contează uneori 2 minute...
R. Ce emoţii v-au încercat când aţi ajuns în Spital?
Am intrat pe poarta Spitalului Militar, cu un geamantan, în care aveam efectele militare, simţind că intru într-un Templu şi m-am rugat la Dumnezeu să  mă ajute să devin medic. A fost gândul cu care eu am intrat aici, ideea şi dorinţa asta încolţindu-mi încă din Şcoala Militară.
R. Se spune, să avem grijă ce ne dorim, că s-ar putea să ni se întâmple. Acum ce vă mai doriţi?
Să fiu sănătos!
R. Dar ce sunt alea ,,efecte militare”?
Tradiţia în armată este ca să primeşti un geamantan cu 2 rânduri de uniforme, una de iarnă alta de vară, o pătură  şi o lenjerie de pat, astea erau efectele militare. N-aveam zeste multă în geamantan, dar aveam acolo multe idealuri, aia era zestrea mea care-mi aparţinea, restu-mi putea fi luat, dar idealurile nu. Ştiam că sunt stăpân pe idealurile mele.
R. La ce secţie medicală aţi fost repartizat?
Am fost repartizat la chirurgie maxilo-facială unde am întâlnit nişte oameni minunaţi, dar eram singur în Bucureşti, primul din familie plecat, generaţie de sacrificiu.
Comandantul m-a întrebat ,,ce faci măi tinere, unde dormi diseară?”. Încercasem să-mi  găsesc ceva, dar am venit în Bucureşti după cutremurul din 1977 şi erau mari probleme atunci. Mi s-a oferit o cameră în spital şi am dormit la dermatologie, într-o rezervă, 3 ani.
La Chirurgie maxilo-facială, am cunoscut omul care a fost îngerul meu păzitor, Generalul Stănicioiu, care era şeful de secţie şi de clinică, iar ulterior a devenit comandantul spitalului. M-a tratat ca pe propriul copil, mergeam la dumnealui acasă şi mă lăsa în bibliotecă, biblioteca unui mare profesionist şi care aproape-mi aparţinea. Atunci mi-am dezvoltat mai mult dorinţa de a deveni medic. Nu am dat examen la facultate în primii ani, nici nu puteam, deoarece  aveam un contract cu armata, să lucrăm ca subofiţeri, eram mână de lucru. Armata cheltuise nişte bani cu noi. Apoi, când am dat, nu am reuşit în primii ani. Veneam după un liceu făcut la seral şi mi-am dat seama câte goluri sunt în pregătirea mea pentru examenul la care mă angajam.
În sfârşit mi-a venit sorocul. Am devenit student al Institutului Medico Militar Facultatea de Stomatologie, cea pe care mi-o dorisem. Am terminat şef de promoţie cu 10 absolut. Eram şi mai copt decât colegii mei din competitie, aveam practică, dar mi-am şi dorit cu tot dinadinsul să devin medic, nimic nu a fost întâmplător.
R. Trecerea de la Stomatologie la Implantologie aţi făcut-o rapid?
Am avut şansa să obţin o bursă în Statele Unite, imediat ce am terminat facultatea, în locul cel  mai consacrat al implantologiei orale. Astea sunt şanse în viaţă. Eu cochetam cu implantologia orală încă din studenţie. Am fost la un Congres în Grecia, la Atena cu profesorii  Nicolae Gănuţă, pe atunci Decan şi Mihai Augustin şi aici, la acest Congres a fost prezent profesorul Leonard Linkow şeful Clinicii de Implantologie Orală de la New York University. M-a impresionat profund. A vorbit 6 ore continuu. A luat o pauză de doar 15 minute la cererea sălii. A proiectat mii de cazuri pe care le comenta şi justifica. La finalul prezentării a zis că oferă o bursă unui doctor care va răspunde corect la 10 întrebări din cazurile prezentate. Şansa a făcut ca alesul să fiu eu.
Bursa a durat 9 luni, ăsta a fost momentul care mi-a dat sens, mi-a prefigurat profesia pur şi simplu, pentru că eu am ajuns într-un moment în care nu mă contaminasem cu diverse  practici stomatologice, de care uneori nu te mai poţi desprinde. Cu alte cuvinte nu poţi face performanţă. Am ajuns în locul cel mai select din lume, locul unde se dă ora exactă în implantologie. Aici am lucrat cu un geniu, iventator, 117 brevete, am muncit şi am respirat lângă el. Am trăit aici cele mai profunde sentimente profesionale. După prima intervenţie pe care am avut-o împreună, am primit cel mai frumos compliment din viaţa mea de la profesor care mi-a spus ,,John, astăzi operând cu tine, am simţit că am 4 mâini”. L-am prins şi într-un moment al vieţii, la 70 de ani, când avea disponibilitatea de a dărui, de a împărtăşi, pentru că şi geniile sunt vanitoase, sunt zgârcite cu informaţia.
Profesorul Linkow mi-a propus să rămân acolo. Erau condiţii confortabile. America, m-a fascinat, m-a impresionat, dar după 6 luni mi-era dor, de fiecare fir de iarbă de acasă. Dacă oferta venea în primele 3 luni accceptam, dar acum nu-mi mai trebuiau nici bani, nici glorie, chiar dacă afacerea era foarte profitabilă.
Apoi m-am mai dus o dată 7 luni, la aceeaşi clinică, apoi câte o lună în fiecare an pentru a mă actualiza profesional. Era ca un barometru pentru mine. Am revenit cu toată experienţa acumulată acasă, mi-am suflecat mânecile, m-am apucat de treabă şi am făcut carieră în implantologie.
R. Ca Manager al Spitalului Militar, care au fost provocările?
Am preluat un spital clinic şi l-am ridicat la rangul de spital universitar. Am înfiinţat multe clinici universitare în spital, am modernizat spitalul şi specialităţile medicale. Am făcut şi o biserică aici în curtea spitalului.
Ştiu că e cu mult prea puţin faţă de cât am primit eu de la acest spital. Dacă nu era armata, ca instituţie, dacă nu aş fi avut inspiraţia să bat la porţile medicinei militare, eu nu aveam şansa să devin medic. Nu pot să uit clipa în care am intrat, în urmă cu 30 de ani, tânăr sergent major pe poarta Spitalului Militar Central, cu geamantanul plin de idealuri şi să mă găsească viaţa şi timpurile de astăzi general, profesor universitar şi şef de clinică. Viaţa mi-a dăruit tot ce n-am visat.
R. Sunteţi şi  profesor universitar, aşadar o nouă încercare.
Mi-am dorit să accesez treptele universitare, mi-am dorit să intru în mediul universitar unde esti obligat să menţii un anumit standard profesional în faţa studenţilor, ca şi în faţa pacienţilor, deoarece în faţa lor, dai examen zilnic. Cu fiecare pacient dai un examen.
R. Aveţi un parcurs mai mult decât impresionant...
Prin toate acestea, nu am făcut alceva decât să evoluez profesional, lucru care până la urmă este o datorie a fiecăruia dintre noi. Am încercat să nu rămân ,,încremenit în proiect” aşa cum foarte frumos spunea Petre Ţuţea.
R. Şi se vede treaba că aţi şi reuşit, căci deşi sunteţi un om tânăr, aţi avut atâtea încercări într-o viaţă, cât alţii în 10 vieţi. Cum se vede acum privind înapoi, dar nu cu mânie, aşa cum este un titlu de film?
Privind retrospectiv, pot spune că nici o etapă din viaţa mea nu-mi stârneşte decât emoţii şi bucurii. Referindu-mă doar la strungărie, vă pot spune că din această profesie manuală am învăţat o multitudine de lucruri. Cu ajutorul ei am căpătat deprinderi, mi-am clarificat reflexele şi reacţiile şi m-a învăţat să fiu riguros. Aici unitatea de măsură este micronul şi zecimea, adică măsori cu micrometrul şi cu şublerul şi rămâi aşa riguros, pe viaţă. Uneori devii incomod, prin funcţiile prin care treci pentru colegi, datorită seriozităţii cu care tratezi problemele. Câteodată am mai sancţionat, câteodată am promovat, după caz, după faptă şi răsplată. Am trecut prin toate. N-am avut dependenţă politică. Am avut autonomie profesională. Am fost eu, cu meseria mea, cu instrucţia mea şi cu conştiinţa mea. Le datorez mult oamenilor cărora m-au ajutat, pe care am căutat să-i cinstesc, să nu-i fac de ruşine.
R. Ce sentimente vă leagă de locurile natale?
Mă întorc întotdeauna cu mare drag şi cu plăcere. Merg destul de des acasă, cam o dată pe lună fiindcă mă simt legat de oameni şi locurile de acolo. Am încercat să întorc ce am primit, dar sunt conştient că niciodată n-am să pot să dau înapoi cât am primit.
M-am dus o dată chemat de o situaţie limită, în urmă cu câţiva ani, când tatăl meu făcuse un accident vascular. Acum e bine, dar atunci când am ajuns pe la Turceni m-am întrebat cum ar arăta viaţa mea fără părinţi? Eram general, medic, profesor universitar, dar mi-am dat seama că eu nu sunt pregătit psihologic pentru un astfel de eveniment. M-am simţit vinovat atunci că nu m-am dus mai des şi mi-am propus să nu merg doar în împrejurări precipitate şi de necesitate. Nici nu vă spun ce bucurie am simţit în urmă cu o lună, când după prânz adormisem şi m-am trezit cu mama lângă mine, mângâindu-mă prin păr. Am avut senzaţia că ceva mai frumos pe lumea asta nu  mai trăisem. Un astfel de moment îl dai pe orice excursie, în  orice colţ de lume.
În satul meu Piscuri, comuna Plopşoru, am ridicat, în iulie 2005, un monument, al recunoştinţei pentru locurile şi oamenii de unde am pornit. La inaugurarea monumentului de suflet, am adus renumiţi artişti, fericindu-i pe sătenii care doar auziseră de numele lor. La dezvelirea monumentului a participat şi un batalion al celebrilor "Scorpioni roşii", care a dat onorul precum şi Mitropolitul Olteniei de atunci - Teofan.
R. Dar la dumneavoastră, aici la Bucureşti, sunteţi căutaţi de gorjeni, că vi s-a dus faima că nu refuzaţi pe nimeni?
Da, mulţi gorjeni se tratează în Spitalul Militar şi e adevărat, că nu am refuzat pe nimeni, din cei care au venit la mine. I-am direcţionat cu mult drag. E mare lucru că oamenii vin cu încredere şi cu siguranţă către instituţia medicală militară.
R. Care este relaţia cu medicii gorjeni din Spitalul Militar?
Avem o relaţie bună, avem un renume bun, suntem prieteni.
R. Vă mulţumesc pentru că v-aţi făcut timp să stăm de vorbă şi la final vă rog să adresaţi un gând gorjenilor.
Transmit gândul meu bun tinerilor gorjeni, pe care îi îndemn să fie perseverenţi cu idealurile lor, să fie dedicaţi muncii lor, să o facă cu pasiune şi responsabilitate şi să fie încrezători, că totul e posibil, să fie încrezători că dorinţele mari fac minuni. Prin povestea pe care le-am oferit-o, există dovada că visul dă putere visătorului, iar exemplul viu este chiar povestea vieţii mele.
Iar celor care cred că le pot fii de folos, aşa cum s-a întâmplat şi până acum, să nu ezite să mă caute. Am să le ofer tot sprijinul meu, căci simt că uneori doar văzându-i, îmi trece dorul de acasă.

Maria Băcescu

   00:18

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 31 voturi.

1 2 3 4 5