„A fost un vis la care abia îndrăzneam să visez”

- Am lăsat anume să se mai aşeze „apele”, după faima dobândită cu filmul „Poliţist, adjectiv”, sperând ca acesta să fie doar începutul. Dragă prietene, spune-mi, te rog, dacă după acest rol cariera ta artistică a cunoscut vreo schimbare în lumea cinematografiei sau chiar a teatrului?
- Păi, dragă Ioane, ce să spun eu, a fost un vis la care îndrăzneam din când în când, în baie, şi când eram singur, mă bărbieream şi ziceam: vis să fie... Şi uite, că Bunul Dumnezeu a făcut să fie. Pentru că aici, cum am mai spus-o de atâtea ori, nu trebuie decât să fi văzut când trebuie şi de cine trebuie. La film aşa e. Acolo nu e ca la teatru.La film tot timpul se reia, că e bine, că e rău. Trebuie mai multe variante şi din cauza asta nu e neapărat să faci ce trebuie să faci acolo, pentru că mai ai ocazia la duble. Pe când la teatru dacă nu faci ce trebuie se trage cortina.

E totul în priză directă, cum spunem noi. Ce să spun? În carieră s-a văzut, aş fi lipsit de modestie să spun că nu s-a văzut un salt. Am cunoscut alţi oameni, alţi regizori, alţi actori, altă echipă cu care am lucrat. Contează foarte mult faptul că lucrezi cu echipă nouă. Cunoşti oameni noi, stiluri diferite, caractere diferite. Ce să spun... Cât am fost la filmări, două săptămâni, la Vaslui, m-am simţit cineva. Toată lumea se purta aşa, parcă mă purtau pe palme, nu numai cu mine, cu toţi. Parcă eram cineva, nu ştiu... O personalitate. Eu veneam de la Târgu-Jiu, unde toţi ne ştim, ne cunoaştem, ne tutuim. Acolo, respectul... În fiecare zi te întreba: Ce vrei să mănânci? Ce aţi dori? Dacă aţi dormit bine, dacă mai trebuie ceva? Dacă vreţi cafea cu sau fără cofeină? Dacă vreţi ceai, de care ceai vreţi? Cum să vă spun... În fiecare seară se făcea meniul după poftele noastre. A doua zi era la fel: aş vrea să mănânc nu ştiu ce... Sau dacă era regim sau dacă ai dietă de slăbire. Totul se asigura. Îţi spun, Ioane, m-am simţit... , la mine la ţară e un termen, m-am simţit „corcolit”, cocoloşit, nu ştiu. Parcă eram aşa, să nu mă supere nimeni. O chestie extraordinară. De fapt, aşa se lucrează...
- Dar la teatru nu vă întreabă nimeni nimic? Dacă vrei un suc măcar?
- Nu, nu. Nu au de unde. Îţi dai seama. Acolo, la filmări, au firmă specială care se ocupă de aşa ceva.
- Glumeam...
- Da, cam asta ar fi...

„Un compliment mai mare decât ăsta nu cred că poate fi”
  
- Ce roluri ţi-ai dori, pe viitor, să joci mai mult?
- Orice rol, că-i negativ, că-i pozitiv, că-i secundar, că-i principal. Aş vrea să-ţi povestesc o întâmplare. La noi, la teatru, s-a montat „Cafeneaua”, un spectacol, trei persoane şi eu, al patrulea, care nu am nicio vorbă, sunt şoferul unei mari vedete de la Hollywood, mă rog. Mi l-am dorit rolul ăsta. Prima dată l-a deţinut un maşinist. Când s-a reluat spectacolul şi eu am aflat acest lucru, a fost pentru prima oară în viaţa mea când m-am dus la regizor şi am spus că îmi doream acest rol. De fapt, de regulă, nu se face chestia asta. Te distribuie, omul ştie ce poţi. Dar am îndrăznit, atât de mult mi l-am dorit rolul ăsta, încât m-am dus la Marian Negrescu şi i-am spus: „Marian, vreau să joc rolul ăsta”. Păi el, când a auzit, zice: „Stai puţin, dar tu nu ai vorbe acolo. Apariţia ta e de vreo cinci, şase minute. La final, ai o mişcare, doar atât...” Da, aia vreau eu să fac, în schimb îmi place. „Eu nu m-am gândit, cum să-ţi spun eu, nu-i de tine...”, a zis Marian. Zic: Te rog... Şi a ieşit bine. De asta vreau să spun că nu contează mărimea sau... Când a venit Achile Rosselleti ca să monteze un spectacol, la care lucrăm, şi acuma sperăm ca în ianuarie să iasă premierea „Eu şi prietena mea”, un music-hall, primul lucru, când m-am întâlnit cu el şi ne-a strâns pe toţi în sală, ca să vadă distribuţia, mi-a zis: „Eu te-am văzut în Cafeneaua şi m-ai obligat să scriu pentru tine”. Cred că un compliment mai mare decât ăsta şi în faţa colegilor, asta e, şi să spună un regizor care m-a văzut preţ de cinci minute într-un spectacol, nu am scos un cuvânt, nu am făcut nimic, şi să-mi spună acest lucru... E, un compliment mai mare ca ăsta nu cred că poate fi... Aşa că am jucat tot şi voi juca tot ce mi se oferă. Că sunt copil în spectacole pentru copii, chiar şi o simplă apariţie... Cu fiecare rol pe care îl joci e un câştig, e o experienţă pe care o câştigi, cu alţi regizori, totul, totul e în beneficiul tău...
- ... şi cu ce regizori ai vrea să joci?
- Ha! Ha! Sunt prea mic ca să pot emite eu pretenţii la regizori. Lucrez cu toată lumea. Ultimul regizor cu care am lucrat acuma a fost la „Felia”, regizată de francezul Jean Daniel-Magnin. De mult nu am mai făcut un spectacol aşa de lejer. Şi asta se datorează numai regizorului. De mult, tot timpul, vezi ca şi în economie acuma, în economia de piaţă... „Hai, hai! Că ne presează timpul, hai să terminăm mai repede!” Nu ştiu cum am făcut... Cristi, că eu am interpretat acest rol, despre el e vorba. Domne, s-a lucrat cu atâta lejeritate şi nici nu ştiu când... ne-am trezit cu spectacolul făcut. O chestie extraordinară! Tot timpul venea... „Măi, la chestia asta nu ştiu ce să-i fac! Chiar nu am nicio idee... Hai să ne jucăm puţin, hai să ne prostim, hai să nu ştiu ce...” Şi dădeam fiecare câte ceva. Dar el o avea deja în cap, dar vroia să scoată în relief actorul, munca lui. Pentru că una e să spună regizorul „te duci de acolo până colo şi spui aşa sau aşa”, şi alta e când îţi vine ţie, organic, să faci chestia asta. Aia şi rămâne şi e şi credibilă la public. Pentru că e a ta. Te-ai pus în pielea celui care joacă acel rol, nu cel care îţi spune să joci.

„Filmul a venit ca o încununare, ca un dar de la Dumnezeu”

- Dacă ar fi să facem o retrospectivă în timp, cum îţi apreciezi cariera artistică, trecerile în timp?
- Aş fi lipsit de modestie să mi-o apreciez eu. Doar atâta..., las pe alţii să o facă. Nu ştiu, poate nu sunt atât de vedetă... Dar, trecerile, cu fiecare an, cu fiecare stagiune, m-am simţit mai bogat, bogat în ceea ce priveşte meseria. E un câştig. Mă întorc la roluri. Cu cât joci mai mult, cu atât câştigul e mai mare. Ce să spun? Am jucat şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am fost sănătos, am fost distribuit, am jucat, am peste 50 de spectacole jucate, 50 de roluri făcute. Acu’ a fost şi a venit ca o încununare, aş spune eu, un dar de la Dumnezeu, şi filmul şi reclama, şi sper să mai fie... Să fie continuitate.
- Cu experienţa cumulată de-a lungul timpului, acum altfel vezi lucrurile, faţă de începuturi...
- Da. E altceva. Un coleg de-al meu, nu o să spun cine, zice: „Cât ai luat pentru reclamă?” Am spus: Măi, am luat 500 de euro. Pentru reclama de la Bucegi, nu-i niciun secret, că-s banii mei, nu mi-i ia nimeni, cu exclusivitate pe un an. „Ooo!... Nu se poate bă, aşa de puţin şi nu ştiu ce...” Şi zic: Băi... Într-un fel el o gândea bine. Dacă îţi apare, pentru că am fost şi am dat cotă şi la altele, de exemplu am dat la Azuga. Aia mi s-a oferit atunci, da’ nu am luat castingul, nu am luat proba, nu am fost ce trebuia acolo. Nu că nu am fost eu pus bun sau ăştia care pică la casting nu sunt buni. Nu dă pe sticlă ce trebuie, în viziunea regizorului respectiv. Ăştia mi-au oferit 1.500 de euro, 750 de euro pentru şedinţa foto... Deci, ăştia au fost banii acolo. Ăştia au fost banii aici. Nu vă ascund faptul că se pătrunde foarte greu, pe piaţă, la chestia asta. Foarte greu. Nu vă ascund faptul că aş fi făcut-o şi pe asta... Păi cum să te vadă omul acolo, că dacă nu te vede nu te ştie nimeni. Aşa, mai de bine, mai de rău, te vede pe sticlă toată ziua. Mai te înjură, mai termină şi ăsta...
- Dar ca familist convins, târgujian până în vârful urechilor, al acestor locuri pe care desluşim paşii Titanului de la Hobiţa?
- Dragă Ioane, din punctul ăsta de vedere sunt foarte bogat!  Din punct de vedere al familiei. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi îi mulţumesc lui nevastă-mea că m-a... suportat! Că nu-i aşa uşor, cum tu ai prieteni, ai invitaţi, tu să te scoli... să spui: îmi pare rău, eu trebuie să merg la repetiţie!... Mă iertaţi, că eu am spectacol. E foarte bine. De regulă, vizitele se fac după-masa, când la ora cinci eu trebuie să plec de acasă. De copil nu mai spun ... şi acum, mai nou, nu mai vorbesc de timpul pe care trebuie să-l dedic şi nepoţilor, doi nepoţi...
- Să-ţi trăiască!
- Mulţumesc. Am o nepoţică, Anamaria Cristina, care face cinci ani, şi Alexandru Cristian, are două luni. Pe 30 octombrie a făcut două luni. Pe 8 noiembrie îl botezăm...
- Deci, încă nu s-a apucat de fumat...
- Nu, nu. Păi m-am lăsat eu. Nu a apucat să mai înveţe.

„Trebuie să slujeşti cu credinţă această profesie”

- Te consideri un om împlinit?
- Da, cum ţi-am mai zis, filmul a venit ca o încununare a muncii mele, a credinţei cu care slujesc scândura şi atâta timp cât nu o trădez, nu te trădează nici ea. Dacă nu laşi un pic... Mă uitam la o expoziţie a lui Relu Şuţă, cu 24 de grame de suflet... Dacă măcar un gram de suflet nu laşi acolo, pe scenă... Trebuie să o slujeşti cu credinţă, că altfel o trădezi şi te trădează şi ea! Te trânteşte... E o meserie care nu prea merge cu... lasă că mai fac şi mâine... Nu, nu. Dacă nu o faci cu credinţă, stai pe tuşă. Regizorul ăla vede, a doua oară nu te mai distribuie. Cum să spun, nu poţi să o driblezi, n-ai ce să faci...
- Regreţi vreo nerealizare în viaţă, vreun proiect nefinalizat?
- Nu, nu, nu...
- Sau îţi mai doreşti ceva anume?
- A, de dorit îmi doresc. Să am cât mai multe roluri, să am cât mai multe reclame, că astea mai aduc şi bani! He, he, he!... Şi să fim sănătoşi! Cu toţi să fim sănătoşi, că sănătatea e cea mai bună. Sănătate şi bani, că restul cumpărăm.
- Ce hobby-uri mai ai?
- Rar, dar să ştii că de multe ori, între repetiţii, când a fost vremea bună, fugeam... Am în maşină băţul, care e de nelipsit. Am şi viermişori... He, he, he! Se mai fac muşte pe ei. Vara, când e cald, îi ţin în frigider. Să nu lipsească! Şi fugeam de la repetiţii, când terminam, pe malul Jiului. De multe ori nu prindeam nimic, dar faptul că stăteam pe malul bălţii şi eram numai eu cu... peştele, şi auzeam apa... Eram care pe care acolo... Dar stăteam liniştit. Ăăă... mă linişteşte, mă relaxează. O zi de pescuit înseamnă cam o săptămână de concediu plătit...
- Dacă ţi s-ar oferi să lucrezi în străinătate sau la Bucureşti, ai accepta să pleci din acest Târg?
- Nu. Ce să fac? Mai ales în străinătate, nu m-ar înţelege nimeni acolo. Eu nu ştiu decât româneşte. Aş muri, ce să fac? Să spăl pe străzi sau... Iar în Bucureşti nici atât. Nu-mi place aglomeraţia. Deja a început să mă strângă...

„Sunt fericit, pentru că fac ce-mi place!”

- Ce înseamnă pentru tine Teatrul „Elvira Godeanu”?
- Pentru mine acest teatru înseamnă totul! Ce să însemne? Înseamnă locul unde vin cu cea mai mare plăcere. Pentru mine Teatrul „Elvira Godeanu” a fost şi un refugiu, când nu aveam bani şi mă presau facturile, ratele de la bancă, şi nu mai ştiam încotro să o iau, mă duceam şi stam în scenă. Stam în sală, stam singur. Parcă-i un făcut! Ştii? În momentul când intri pe scenă uiţi de toate şi acolo mă simţeam bine. Uitam dracului de datorii, uitam de toate necazurile... Vorbesc foarte serios!
- E ca o a doua familie.
- Da, ca a doua familie, ca o biserică, ca un altar, nu ştiu. E ca... ceva care mă linişteşte. Şi mă duc, cum să spun, e locul unde merg, în afară de casă, cu cea mai mare plăcere.
- Înseamnă că eşti un om fericit.
- Sunt fericit, pentru că fac ce-mi place! Şi atâta timp cât faci ceea ce îţi place, nu ai cum să nu fi fericit. Ce să vă spun...
- La cei 54 de ani, am înţeles că te-ar tenta, într-un serial mai lung, rolul unui „Maigret” românesc.
- Ha, ha, ha!... Am început bine, Ioane! Poliţist adjutant, ştii, sper să ajung şi detectiv. Mi s-a mai spus acest lucru. Nu ştii niciodată ce-ţi rezervă viitorul. Dacă o fi să fie, să dea Domnul! Eu mi-aş dori... Nu sunt un pretenţios. Mi-aş dori cât mai multe roluri, de ce-o fi. Da’ banii care sunt şi se investesc în cinematografie în ziua de astăzi, e foarte greu. Se fac două, trei filme pe an. Cu nişte bugete foarte mici. Acuma, cum să-ţi spun, noi am făcut filmul ăsta, şi Corneliu, la Vaslui. Unde taică-su e... tare! Am stat la hotel la taică-su. Am mâncat la hotel la taică-su. Plimbat de la hotel la locaţie cu maşinile lui taică-su... Cred că nici chirie la locaţie nu s-a plătit... Că am filmat în sediul poliţiei de la Vaslui. Na... Fiind un oraş cum ar fi şi aicea, se cunosc foarte bine... Cu majoritatea şefilor de servicii Corneliu a fost coleg. Chiar am avut la... Cât am fost la proiecţie, la Vaslui, la premieră, acolo... Şi am stat de vorbă. Au fost două proiecţii, pentru că au şi ei un mall acolo şi noi nu avem... Şi au o sală de cinematograf acolo. Dar e mică, are 90-100 de locuri, ceva de genul ăsta, şi a trebuit să fie două proiecţii. Şi una au făcut-o numai pentru ei, pentru cei din poliţie, că ne-au suportat o lună de zile, să intri pe bază de tabel, ca la orice unitate militară. Nu poţi să intri cum vrei şi să intre cine vrea şi când pofteşte şi nu ştiu ce. Şi am stat după premieră la bar, tot la Porumboiu, până spre ziuă. Şi am povestit aşa, băieţi tineri... Într-adevăr, s-a schimbat mentalitatea. Cel puţin la ei, acolo. La noi nu ştiu, că nu am stat de vorbă. Nu am avut când... În afară de o diplomă de Ziua Copilului, nu mi-au dat nimic... Adică, nu că aş fi avut pretenţia să-mi dea ceva, dar nu am putut să stau de vorbă decât foarte puţin cu ei şi aia e tot...

Ion Şoldea

   06:00

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5