Vitregirea lui Brâncuşi

Pe bună dreptate, Brâncuşi a avut o strângere de inimă când ne-a spus: „Nici nu ştiţi voi ce vă las eu aici!” Şi avea dreptate. A spus-o cu regret, cu amărăciune, neputincios că nu putea să ne trezească din acea somnolenţă care încă ne mai bântuie minţile. Sau putem să o numim altfel? Incompetenţă, răutate, prostie? Luaţi-o cum vreţi şi analizaţi această problemă cât mai obiectiv. Pentru că în ziua de azi mai sunt, foarte puţini la număr, şi români care se întreabă miraţi „de ce nu avem şi un muzeu Brâncuşi în România?” Dar cei mai mulţi sunt turiştii străini care păşesc în Grădina Publică complet derutaţi. Se aşteaptă să afle la intrare un birou de informaţii sau relaţii cu publicul, o cameră a ghizilor şi chiar o vitrină cu pliante şi vederi. Cei întrebaţi, ca să scape de aceştia, îi trimit la Casa de pe dig, unde a funcţionat până de curând Centrul Naţional „Constantin Brâncuşi”. Dar aici uşa de cele mai multe ori este închisă. Alţii fac confuzii, convinşi că asta este casa lui Brâncuşi din Târgu-Jiu.
Cel mai dureros este faptul când ajungi la concluzia că toţi cei care se laudă că au făcut ceva pentru Brâncuşi şi operele sale, nu au făcut decât pentru propriile lor interese. Au făcut albume de lux, foarte scumpe, cu concursul unor neprofesionişti, interesaţi doar de câştiguri mari, umilindu-l şi punându-l într-o lumină proastă, prin erorile şi „luminiţele” confuze, pe marele artist. Alţii au luat doctorate pe seama lui, publicând chiar cărţi de mare valoare, după părerea lor, pozând în mari brâncuşiologi, fără a realiza că nu fac altceva decât să schilodească imaginea artistului. În parcul central se mai oficiază căsătoriile, în timp ce alţii profită din plin, folosind Ansamblul de la Târgu-Jiu drept decor, realizând fotografii de nuntă şi casete video, câştigând mai mult decât primăria municipiului prin taxele impuse. Să nu ne mai mire faptul că Ansamblul de la Târgu-Jiu nu este inclus în circuitele turistice importante ale lumii. Şi Casa memorială de la Hobiţa se află în paragină, dată uitării, iar porţiunea de drum de la şoseaua naţională până la poarta acesteia este un biet drum de ţară pe care mai rătăcesc uneori turiştii, surprinşi de dezinteresul organelor locale sau judeţene. În schimb, diriguitorii, care ar trebui să se îngrijească de imaginea artistului, se îngrijesc de organizarea unor chermeze, prilej ca unii brâncuşiologi să-i prezinte inepţiile, în viziune proprie, răstignindu-l pe Brâncuşi şi lustruindu-se pe ei. Au organizat excursii şi slujbe de pomenire la mormântul artistului, cheltuind uriaşe fonduri, trecute tot în contul lui Brâncuşi. Au organizat tabere de kitch-uri, sufocând oraşul, ca o leprozerie, abandonate la tot pasul, degradate în timp, sub ochii miraţi ai localnicilor şi nu numai. Dar câţi nu s-au pricopsit de pe urma lui Brâncuşi?
În anul 1951, am avut ocazia să ne bucurăm de atelierul său din Paris şi lucrările din el, însă Arta lui a fost calificată de experţi drept reprezentativă a „formalismului burghez cosmopolit”, iar cei de la Academia Populară Română au înfierat arta lui Brâncuşi drept „formală” şi „lipsită de umanism”. Drept care Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română, donând atelierul statului francez. După moartea artistului, familia Istrati, moştenitoare de drept, a vrut să doneze lucrările sale, care se află în prezent la Muzeul Pompidou, dar s-au lovit de aceeaşi imbecilitate a noului regim, campania de denigrare atingând punctul maxim chiar prin catalogarea artistului ca „trădător de ţară”. Piese de valoare din colecţii particulare au luat drumul străinătăţii ilegal, ca „sculpturi moderne neclasificate”, contra unor sume fabuloase în valută forte, sărăcind patrimoniul naţional.
La ora asta, mai sunt în România aproape 50 de sculpturi, din care 16 în muzee, iar restul, cel mai probabil, în colecţii private. Propuneri au fost, dar ele au murit în faşă, pentru că singurul interes al celor care le-au propus a fost acela de a-l repune pe Brâncuşi în drepturi aici, la el acasă, gestionându-i opera aşa cum se cuvine. Aşa este propunerea experţilor, „un muzeu contextual” – „un muzeu mic şi scump”, localizat în Bucureşti sau în Târgu-Jiu. Dar, din „orgoliu local”, niciunul dintre muzeele deţinătoare de astfel de lucrări nu vrea să renunţe la colecţiile proprii pentru a fi centralizate într-un singur muzeu dedicat marelui sculptor. Sau, în cel mai rău caz, directorul fiecărui muzeu îşi doreşte celelalte colecţii, considerându-se cel mai îndreptăţit pentru un asemenea reper în artă legat de numele lui Brâncuşi.
Ministrul Culturii şi Patrimoniului este neputincios sau... nehotărât, luând deciziile mai greu. De ce să nu ataşăm pe axa Ansamblului Monumental fantastic de la Târgu-Jiu şi acest muzeu, punându-l în evidenţă şi mai mult pe artist, astfel încât să fie cunoscut de toată lumea, nu numai la el acasă... Casa lui Brâncuşi este pretutindeni. Cu păsările lui măiestre şi mai ales cu treptele Coloanei cu care a cucerit până şi Infinitul...
Ar fi timpul să-l repunem pe artist în drepturi aici, la el acasă, reparându-ne greşeala, prin împlinirea propriului său vis...

Ion Şoldea

   23:36

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 4 voturi.

1 2 3 4 5