O, biet popor...

Imagini şocante, terifiante. Poporul a ieşit în stradă revoltat, supărat până la Dumnezeu, văzându-se batjocorit tocmai de aleşii lui, nevenindu-i să-şi creadă ochilor şi urechilor. De ce le-a fost frică românilor nu au scăpat. Chiar aşa suna pe timpul campaniei portocalii un slogan al preşedintelui Băsescu la adresa tuturor celor care nu aveau de gând să-l urmeze. Încotro să-l urmeze? Nimeni nu mai ştie, căci toţi se întreceau în promisiuni şi minciuni , că se va face şi se va drege, de nu va mai şti bietul român ce să mai facă de atâta bine. Şi am mers pe mâna lor, aşteptând marea schimbare. Am sperat că se vor crea locuri de muncă, că pensionarii îşi vor primi drepturile cuvenite şi multe altele. Ca brusc să ne trezim în faţa marelui dezastru, îngenuncheaţi de lovitură, năuciţi pur şi simplu, fără aer, nevenindu-ne să credem că lovitura venea tocmai de la ei, de la guvernanţii noştri cei de toate zilele şi toate culorile, în fruntea cărora se află un pitic tare în clanţă, dar şi de cap, dar şi un corsar, mai mult lup de apă dulce, care prăduieşte pe uscat, punându-şi în astfel de jafuri lentila din piele de porc peste ochiul stâng, agăţată cu elasticul de la bikineii doamnei Udrea, nefericita, care pune la bătaie şampanie, în ceea ce priveşte soarta poporului, convinsă că nu va avea nicicum sorţi de izbândă, meritându-şi soarta, întru fericirea lor, a a celor care ne conduc.

Nimic nu i-a impresionat pe guvernanţi şi nici pe domnii parlamentari care i-au susţinut necondiţionat. Nu au auzit nici strigătele deznădăjduite de sub geamurile parlamentului, nici blestemele, nici vaietele celor căzuţi pe caldarâm răpuşi de soare, de foame, dar mai ales de indiferenţa celor din marele for al ţării, în sunetele stridente ale sirenelor ambulanţelor, nici mârâiturile de fiară dezlănţuită ale celor care au tras în ţeapă pe cei corupţi, manechinele lor, lovindu-i fără milă şi călcându-i în picioare, revoltaţi, scuipându-i în faţă şi strigându-le toată suferinţa lor, până la a le da foc, nefiind decât un pas până la punerea lor în aplicare cu adevărat, gata să degenereze totul. Abia acum, prin respingerea moţiunii, cu atâtea trucuri şi sfori trase, ei au realizat că le-a fost furată democraţia, fiind condamnaţi la moarte. Invitaţia lui Victor Ponta făcută premierului de a ieşi amândoi în stradă, pentru a vedea reacţia oamenilor, a fost primită cu aroganţă, cu acel rânjet al omului  care nu se teme de nimic, după ce a realizat că „oamenii au plecat...” şi nu mai există niciun pericol pentru pielea lui.

Guvernanţii au mai câştigat o luptă „dreaptă”, având în arsenalul lor diabolic gume de mestecat şi piramidoane care au fost introduse în urne, în faţa noastră, a tuturor, prostindu-ne în faţă, aşa cum au făcut-o întotdeauna. Arătându-şi adevăratele chipuri, uitându-şi angajamentele asumate şi rostul lor acolo, în cel mai înalt for, au dovedit  că niciodată nu le-a fost gândul la cei de jos, la prostime şi ne-au condamnat la această viaţă cumplită, transformând ţara într-un adevărat  lagăr de exterminare.

Ei sunt cei care au dovedit că nu au nici inimă, nici suflet. Nici un muşchi de pe feţele lor împietrite nu s-a clintit când au citit sentinţa, dovedind că oamenii de rând, pe care nici legile nu-i mai apără şi nici Constituţia, au devenit o povară în calea lor, a guvernanţilor şi a afacerilor veroase, pe banii împrumutaţi de la FMI şi de la alte organisme internaţionale, ţinând cu dinţii de jilţurile în care se lăfăie fără ruşine.

Împăratul, ar fi avut ocazia să facă gestul salvator într-o astfel de situaţie gravă. Ah, unde eşti tu, Ţepeş Doamne?!, unde eşti tu, Tudore din Vladimiri, să nimiceşti tagma jefuitorilor, când însuşi Împăratul şi-a luat mâna de pe ei? Dar nu a făcut-o. A văzut vasul propriului popor eşuat pe stânci, gata să fie dezmembrat, neputincios, în mijlocul furtunii, şi nu a avut niciun moment de ezitare, cu sufletul împietrit, nevrând să le arunce colacul de salvare. A stat acolo, ascuns după draperiile grele din pluş ale hubloului, la câţiva paşi de ei, în cabina sa de pe vasul de lux al celor corupţi, pentru care poporul nu are nicio însemnătate, nici cât negru sub unghie. A lăsat să cadă la loc draperia, fără nicio remuşcare, lepădându-se de cei sortiţi morţii, simţind cum în el scapără din nou acel sânge de corsar păgân şi de dorinţe mai vechi de cuceritor. A făcut semn de pornire în larg, surd la strigătele celor sortiţi pieirii, în numele cărora s-a ridicat pe tron. Blestemul lor abia se mai desluşeşte prin furtună... Ferească-i Dumnezeu de asemenea blestem, căci blestemul poporului, mai greu decât un munte, îi va trage în adâncuri. În adâncurile Iadului...

Ion Şoldea

   04:53

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5