Noroc Bun !

A fost o vreme, mai exact în perioada 1992-1996, când mă familiarizasem cu acest salut, spunându-l zi de zi, pe vremea când făceam parte din colectivul de redacţie al publicaţiei „Curierul minier”, singurul jurnal de suflet al minerilor din Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea, editat de sindicatele miniere din Oltenia, care nu lipsea de la nicio exploatare minieră, cum de altfel nici articolele din acele zone.

Prima dată când am văzut cum arată o carieră a fost prin clasa a VI-a, când dirigintele nostru organiza excursii în diverse locuri din judeţ sau din ţară, pentru a ne cunoaşte mai bine patria. Atunci, am văzut carierele din Rovinari care mi-au trezit interesul, citind orice îmi cădea în mână despre minerit, atras de acele fascinante tărâmuri atât de puţin cunoscute, şi mai ales de munca titanică a acelor scormonitori din adâncuri spre a ne da nouă preţioasa lumină smulsă din negura acelei lumi a tenebrelor. Apoi, zăream trenurile pline cu cărbune plecând din gară în toate direcţiile.

Îi admiram pe ortaci pentru că erau puternici şi curajoşi, în salopete albastre, murdare de cărbune amestecat cu sudoarea lor, rupte pe alocuri, purtând pe cap casca cu lămpaş, aducând cu o uniformă specială, fără de care nu aveau acces în subteran.
Poate că acel interes şi admiraţie m-au detrminat, în anul 1966, să iau drumul Văii Jiului, urmând mineritul şi învăţând abc-ul acestei straşnice meserii. I-am cunoscut bine acolo, în adâncuri, la Dâlja, Petrila, Lonea, Cimpa, Vulcan şi Lupeni. Mi-am făcut prieteni şi am preferat să stau la ei în gazdă, decât la cămin, indiferent că ei locuiau în case sau barăci. Nu era nicio diferenţă între ei. Erau veseli, fără griji, cu credinţă şi frică de Dumnezeu, rugându-se pentru familii, pentru sănătate, dar şi pentru ortacii lor, să le fie bine.
În mijlocul lor mă simţeam ca într-o familie mai mare. Se mai întâmplau şi nenorociri, însă ei erau o forţă, uniţi, fiind alături şi la bine şi la rău. Ştiau şi să petreacă în timpul liber, îmbrăcaţi în ţol festiv, de nu-i mai deosebeai de restul lumii. Îşi trăiau viaţa şi mergeau înainte, cu speranţa cuibărită în adâncul sufletului, sperând într-un viitor mai bun şi frumos, de care să se bucure alături de copii şi nepoţi. Tocmai aceste trăiri frumoase, laolaltă cu poveştile şi legendele din Vale, m-au făcut să mă dedic scrisului. Mai târziu, am revenit în Gorj, lăsându-mă purtat de apele marelui fluviu al timpului, alegându-mi noua matcă spre Ţara lui Brâncuşi.

Apoi a venit revoluţia atât de mult aşteptată şi contestată, guvernările incompetente, cu lisurile şi ambiţiile lor, cu disponibilizările şi şomajul atât de cumplite, prigonindu-i şi lăsându-i pe drumuri. Nu cereau decât pâine, salarii decente şi condiţii mai bune de lucru. Guvernanţii le-au oferit gaze lacrimogene şi bastoane de cauciuc. I-am însoţit pe Defileu, apoi la Costeşti şi încă mulţi ani cu ceea ce am scris despre ei. Viaţa lor a devenit,deseori, un coşmar. Grija lor nu mai e pentru ei, ci pentru copii, al căror viitor este incert, sumbru. Abia îşi mai reţin lacrimile, strângând din pumni şi din dinţi, neputincioşi, sperând nici ei în nu mai ştiu ce.

Pe bună dreptate, mărturisea în aceste zile un lider de sindicat, că supărarea cea mai mare este că vor sărbători în această săptămână Ziua Minerului, şi parcă nici nu le vine să o sărbătorească, în condiţiile actuale de blocaj economic. Şi a mai transmis ortacilor: „Îi asigurăm că vom face tot ce ţine de noi pentru ca mineritul să iasă cu bine din această criză. Noroc bun!” De asemenea lideri avem nevoie! Să închinăm un pahar pentru toţi ortacii şi să sperăm ca viaţa lor să revină pe vechea albie a liniştii şi siguranţei...
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ion Şoldea

   21:00

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 3 voturi.

1 2 3 4 5