Marele Cod al gâlcevei

Încăpăţânarea Abramburicăi de a înfrunta orice critică la adresa sa, afirmând că ea nu face decât o reformă corectă a educaţiei, este de-a dreptul penibilă. Ei nu-i pasă nici de reacţia elevilor şi studenţilor, dar mai ales a părinţilor lor, dar şi a oamenilor de rând, ca să nu mai amintim de reacţia celor din învăţământ. Marele Cod al doamnei Andronescu a fost contestat încă din faşă, deoarece a fost elaborat în mare secret de către un grup restrâns de iniţiaţi apropiaţi acesteia, care anume nu au comunicat cu secretarii de stat sau alte persoane ce ar fi avut un cuvânt de spus, ca să nu se mai tragă de timp şi să nu-i fie dată peste cap strategia camuflată, ce ascunde printre fardurile unei „negocieri” o adevărată mascaradă şi un subterfugiu politic.

De ce Abramburica a evitat să analizeze, la rece, acest cod al educaţiei cu o serie de asociaţii profesionale serioase ale cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar şi universitar, preferând să discute doar cu sindicatele, ca o măsură de prevedere, ştiindu-le că sunt mai refractare la asfel de reforme? Câţiva analişti mai bătăioşi, care nu înghit astfel de găluşte, şi-au permis să elaboreze totuşi analize comparative între „legile Abramburicăi” şi „legile Miclea” sau „legile Marga”, rezultând că noul Cod nu este decât o colecţie de ajustări şi spicuiri de prin toate aceste legi, neaducând nimic nou, în încercarea disperată de a aduce o reformă întregului sistem, temându-se că nu va putea să-şi motiveze actualul mandat de ministru, când educaţia e la un pas de colaps, ca şi demiterea ei.

E bine să ştie şi Abramburica, că o reformă a sistemului de educaţie, în adevăratul înţeles al cuvântului, ar fi meritat o dezbatere filosofică, o confruntare de idei sau argumente. Dar ea degeaba vrea să ne facă să înţelegem că le ştie pe toate, dar uite că nu le ştie, căci ideea trecerii educaţiei în sarcina statului este mai veche, încă de pe vremea unor regimuri autoritare ca Prusia la începutul secolului al XIX-lea, şi Franţa lui Napoleon, pe când în SUA şi Marea Britanie a urmat unor presiuni venite nu din partea părinţilor, ci chiar a profesorilor, a sindicatelor şi administratorilor, susţinuţi în mare măsură şi de politicieni de bună-credinţă. Aşa se poate concluziona din statisticile vremii că oricâţi bani ar fi injectaţi într-un sistem birocratic centralizat, nu va duce la creşterea calităţii dorite, iar de pe urma acestui mecanism atât de pervers, în ceea ce priveşte redistribuirea impozitelor, vor avea de câştigat nu cei cu venituri modeste, ci tot cei cu venituri medii şi mari.

Că graba Abramburicăi strică treaba şi se grăbeşte ca fata mare la măritat, se vede cât de colo, iar ea s-a trezit descoperită în această funcţie într-un vid de legislaţie atât de găunos, în care se nasc doar ciondăneli politice, demonstraţie de forţă din partea unor formaţiuni politice ce se pretind a deţine adevărata cale a reformei educaţiei, în încercarea de a face un troc politic, ce aduce cu o partidă de poker, în care miza este jucată pe ultima carte, la noroc, în care adevărata reformă nu va avea niciodată de câştigat din cauza ambiţiilor şi intereselor partenerilor de coaliţie.

Şi uite aşa, reforma atît de necesară este trişată pe faţă şi distrusă încetul cu încetul, sub privirile obosite ale Abramburicăi care, din cauza emoţiilor ce o încearcă, strângând din fese la masa la care se face ultimul joc, nici nu a băgat de seamă măcar că asul în care îşi pusese toată nădejdea i-a căzut din mânecă...

Ion Şoldea

   00:28

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5