Blestemul pământului

Acum o jumătate de veac, până-n colectivizare, îmi petreceam vacanţele la ţară, la bunici, în mijlocul ţăranilor, cunoscându-i îndeaproape atât la muncă, cât şi în zilele de sărbătoare, la bâlci, la hore, hramuri sau chiar pomeni pentru sufletele celor trecuţi în lumea celor drepţi. Era o bucurie nespusă să-i însoţesc pretutindeni, păzind vitele în zăvoi, tăind nuiele pentru snopi, aducând apă rece cu ulciorul sau, pur şi simplu, jucându-ne printre brazdele abia răsturnate în urma plugului, cu greierii; iar când ne-am făcut mai mari, ne confecţionam undiţe din joardă de alun, cu plută din cocean de porumb şi cârlige din bolduri, în care agăţam râmele la vedere, pentru a ademeni lifuroii cât degetul de prin botâile pârâiaşului ce se strecura printre malurile înalte ale hogaşelor săpate de apele ploilor, care uneori se revărsau prin grădinile din apropiere, distrugând minune de recolte şi aducând amărăciune în sufletele acelea simple şi neprihănite, dar cu frică de Cel de Sus. Le admiram portul şi obiceiurile, viaţa aceea simplă, împărţită în cele patru anotimpuri, care se roteau continuu, într-un circuit tainic pe care l-am descifrat cu timpul, realizând acea legătură strânsă între oraş şi sat, de care mă simţeam atras ca de un magnet.

Apoi, au venit toate nenorocirile dinspre apus, odată cu colectivizarea şi „epoca de aur”, care au făcut din ţărani adevăraţi martiri, dezrădăcinaţi de glie şi obligaţi să-şi schimbe rostul vieţii. Începusem să văd altfel acea stare de lucruri, citindu-le în ochi şi în suflet suferinţa şi nemulţumirea, deposedaţi de pământuri, singurul bun al lor, moştenit din tată-n fiu, destrămându-se până şi acea apropiere părintească dintre ţăran şi glie, care, în unele momente unice de manifestare a acelor sentimente din adâncul sufletului, îi surprindeam mângâindu-l pe creştet, recunoscători, alintându-l parcă, asemeni unui copil mic, cu palmele aspre de atâta muncă, dar atât de tandre în acel altar sfânt al pâinii.

Toate aceste trăiri le ţin în adâncul sufletului, ca pe un tainic izvor care, din când în când, mai ţâşneşte răzvrătit, mocnind de atâta furie, ca şi în aceste clipe, în încercarea de a deschide ochii celor în drept să mai facă ceva acum, pentru ei, cât nu e prea târziu. Populaţia rurală din România se află într-o stare dezastruoasă şi există o tendinţă continuă de accentuare a acestei stări, încât pot să recunosc cu mâna pe inimă, cutremurându-mă până în adâncul fiinţei, că adevărata „profesie” de ţăran este pe cale de dispariţie. Nu-i ajută nimeni cu nimic.
Ţăranii câştigă, în medie, de şapte ori mai puţin decât cei ce lucrează în alte domenii. Cel puţin jumătate din ţărani trăiesc sub nivelul sărăciei extreme. Ţăranii nu pot să-şi susţină copiii să urmeze studii liceale şi/sau superioare, viitorul acestora fiind blocat. Nu există un sistem de pensii asigurat pentru ţărani, etc. Sprijinirea agricultorilor a fost iluzorie. Agricultorii români au primit cele mai mici subvenţii din UE – şi acelea mult întârziate. Preţul motorinei pentru tractoarele agricole este la fel ca al celei pentru maşinile de lux – în timp ce în UE este la jumătate. S-au impus condiţii mult exagerate pentru introducerea normelor europene. Pieţele agroalimentare sunt parţial nefuncţionale, cu manifestări de tip monopolist sau concurenţă neloială/inechitabilă, etc.

În aceste condiţii nu este de mirare că ţăranii au ajuns să-şi vândă la preţuri de nimic terenurile şi mai ales animalele, cărora, din lipsa banilor, nu le mai pot asigura furaje.
Depopularea satelor a atins nivelul critic – extrem de riscant pentru substanţa naţională şi securitatea alimentară din viitor ale României.
Societatea românească are datoria morală să sprijine reducerea decalajului actual dintre sat şi oraş, având în vedere că timp de mai multe decenii, înainte, dar şi după 1989, satul a subvenţionat industrializarea şi urbanizarea ţării.
Nu uitaţi, domnilor guvernanţi, ei sunt talpa ţării! S-a ales praful de ea...

Ion Şoldea

   22:06

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5