Arta de a supravieţui

De fiecare dată când vreau să scriu un editorial, nu mă mai uit la televizor, ci privesc pe fereastră la lumea de afară, de la etajul patru, sau chiar cobor în stradă, să iau pulsul ei, cel adevărat şi nu al „democraţiei” pe care ne-o vântură pe la nas toţi politicienii de mai bine de douăzeci de ani. Te cutremuri de atâta adevăr şi mai ales de atâta răbdare, ajunsă până la limitele ei, gata să răbufnească sau chiar să facă explozie. Vocea străzii e singurul canal de „televiziune” pe care adevărul nu este trunchiat sau denaturat, pe care îl accept cu sufletul la gură, revoltat până la Dumnezeu, amărât şi neputincios că săgeţile mele, oricât de ascuţite ar fi, chiar şi cu vârf din vidia sau dum-dum, nu au puterea să lovească de moarte marea caracatiţă a corupţiei ce ne strânge de gât cu tentaculele ei hidoase, gata să ne sufoce. Pe lângă toate aceste lovituri cumplite, mai bine de trei luni, românii de rând au avut de înfruntat şi o iarnă mai aspră, cu gerul ei, cu gripele devastatoare şi mincinoase, cu lipsa medicamentelor, cu pensiile îngheţate, dar şi cu nişte salarii de mizerie, cu facturile aberante, cu şomajul umilitor, dar şi o „dictatură” cumplită din partea puterii care încearcă să-şi arate colţii, în timp ce bietul premier se contrazice de la un timp, dus de val, încât nici el nu mai crede ce spune.

Românii nu mai înţeleg un lucru: an de an se alocă miliarde de lei pentru infrastructură, unde se fac lucrări de mântuială, persistând aceeaşi mizerie şi condiţii vitrege, încât pe bună dreptate se întreabă unde ajung aceşti bani, în timp ce în bătătura „aleşilor” se înalţă vile somptuoase şi alte acareturi. Cu acei bani se puteau pune la punct străzile, canalizările şi chiar trotuarele puteau fi realizate din marmură, cu instalaţii de încălzire subterane, pentru topirea zăpezii... sau... se vorbea cândva despre trotuare rulante... Căci se vede bine, la lumina zilei sau a farurilor, pe timp de noapte, că de data aceasta nu numai proştii dau în gropi, fiind nevoie de reactualizarea proverbului. Se aude că edilii locali au reuşit să încheie „recensământul” gropilor tuturor drumurilor pe care le au în primire, însă acum le este repartizat bugetul după numărul de gropi, exact cât să le plombeze de ochii lumii, subtilizându-se iar miliarde şi miliarde de lei.
Ce vremuri de derută şi mincinoase, când oamenii nu ştiu ce să mai creadă. Presa vuieşte de ţepele miliardarilor sau afacerile de milioane de euro, păgubind statul sau cine ştie ce companii, ziua în amiaza mare, încât nimeni nu le mai poate face nimic, fiind protejaţi de „culorile” preferate ale puterii. Deci mai sunt bani de furat dacă se fură ca în codru, pe sub nasul guvernanţilor neputincioşi, care se fac că nu-i văd, şi numai pentru salarii şi pensii nu găsesc leţcaie, fiind secat bugetul ţării.

Scriitorii, aceşti modelatori ai limbii române, sunt pe cale de a fi daţi uitării, retraşi în chiliile lor, nepermiţându-şi să-şi mai publice cărţile în această lume atât de vitregă, de un cenuşiu exasperant. Au fost şi vremuri mai bune, când cărţile au avut o importanţă mult mai mare în viaţa oamenilor. Acum copiii sunt interesaţi mai mult de internet şi de viaţa sexuală, ţinând în buzunarul de la piept, pentru a impresiona fetele şi colegii, pliculeţul cu „balonaşul” de protecţie.

Acum s-au ridicat alte generaţii de „condeieri”, puţini la număr, dar de rasă, dornici de a-şi face un nume, terfelindu-i pe acei scriitori pe care i-am avut sau îi mai avem.
Îmi aduc aminte de anii trecuţi, până în decembrie ’89, când pentru o carte bună luam standurile cu asalt sau acceptam acele pachete voluminoase, cu cărţi de umplutură băgate pe gât, cu ce preţ? – tocmai pentru a intra în posesia cărţii dorite.
În ziua de azi, scriitorii mor de foame şi totuşi, nu vor să renunţe la această „meserie” la fel ca multe altele atât de prost plătite, aflate în stadiul de a falimenta. Vorba unui confrate drag care a constatat că în ziua de azi „nu mai sunt ştiri despre scriitori în ziare, afară dacă nu moare vreunul”.

E clar, privesc de la înălţimea ferestrei, de la etajul patru, încă sub efectul celor văzute pe stradă, chipurile suferinde ale oamenilor de rând, alunecând ca într-o lume străină, de plumb, bacoviană, rătăcind prin ceaţa nesimţirii celor care profită de pe urma lor, făcându-se că îi reprezintă în marele forum al ţării, nepăsându-le nici cât negru sub unghie de promisiunile făcute.

Că-mi vine aşa, câteodată, un soi de disperare, de aş avea o putere, să trag cu bidineaua o linie groasă cu var printre ei, ca o graniţă, despărţindu-i pe cei săraci de cei bogaţi, pentru a le mai da o şansă celor dintâi, convins că numărul celor cu ceafa groasă şi roşii în obraji, ar fi umilitor de mic şi nesimţit. Apoi să trag obloanele, rupând pixul şi arzând manuscrisele, punând un carton la intrare cu textul: „Închis pentru inventar!”
Sunt şi eu de acord cu propunerea unor confraţi de a se face un experiment la anunţul din media „Se caută parlamentar care să trăiască timp de o lună în locul unui pensionar şi în condiţiile acestuia, chiar în casa lui, cu o pensie de numai 350 lei pe lună!” Să suporte şi el toate greutăţile, lipsurile, facturile, umilinţele, să dea boala în el. Să le simtă pe pielea lui…
Doamne, ce coşmar am avut azi-noapte! Se făcea că, privindu-mă în oglindă, nu mă mai recunoşteam, căci celălalt, pe neaşteptate, s-a răstit la mine: „Holotei, micinas?!”…

Ion Şoldea

   03:43

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5