Scrisori de dincolo de zidul singurătăţii

Centrul pentru vârstnici Novaci

Am ieşit pe un drum lăturalnic din oraşul Novaci, tot pe sub munte, cam la un sfert de oră de străbătut aceste ţinuturi încântătoare, încât chiar dai dreptate celor care au exclamat la vederea lor că, într-adevăr, ele sunt binecuvântate de Dumnezeu! Aici, printre coroanele seculare ale brazilor, abia de mai zăreşti câte un petic de cer şi frânturi din casele pitite pe după gardurile metalice, simţindu-ţi până şi plămânii învioraţi de aerul curat şi tare, de munte, încât realizezi fără să vrei diferenţa dintre el şi cel din Târgul de pe Jiu, poluat, cu care totuşi ne-am obişnuit de atâţia ani, încât te minunezi că mai există şi astfel de locuri.
Aşa am ajuns la „Centrul pentru vârstnici” – ţinta noastră. Spre regretul nostru, nu mai aveam ochi pentru aceste frumuseţi, când ne aşteptăm să păşim dincolo de gardul metalic cu acea senzaţie cutremurătoare că vom păşi într-un lagăr de exterminare a bătrânilor aflaţi aici, la limanul vieţii... , aşa cum reieşea din sesizările unor cetăţeni de pe raza judeţului, care au internate aici fiinţele cele mai dragi: părinţi, fraţi, surori şi bunici.
Exterminare în sensul, ca să fim bine înţeleşi, că trăiesc în cele mai mizerabile condiţii, fiind mâncaţi de vii de gândacii de bucătărie şi au ajuns să plângă de foame, aşteptând cu sufletul la gură să le vină câte o rudă în vizită, cu pachet, încât să mănânce pe îndestulate, o adevărată sărbătoare...

„Bătrânii noştri au ajuns cobaii salariatelor de aici”

Dar să revenim la scrisorile celor care s-au adresat cu încredere atât redacţiei, cât şi unor instituţii la nivel de judeţ, printre care Consiliului Judeţean Gorj, dar şi unor organe superioare la nivel central, de la Bucureşti.
„De-a lungul vremii am constatat că condiţiile de viaţă ale bătrânilor s-au înrăutăţit de la o zi la alta, încât acestea, în prezent, au devenit insuportabile – atât din punct de vedere al îngrijirii medicale, cât şi al alimentaţiei. Tatăl nostru a ajuns să plângă de foame, cu toate că taxa lunară este de peste 7 milioane lei vechi/lună, şi ca el sunt şi alţi bătrâni”, ne scrie o familie ajunsă în pragul disperării, neputincioasă că datorită greutăţilor cu care ea se confruntă de la un timp nu-şi permite să-l ia pe bătrân acasă.
„De multe ori se întârzie cu prepararea hranei din cauză că personalul de serviciu îşi pregăteşte gustările pentru el. De exemplu, în ziua de 4 septembrie a.c., când am venit să achit taxa, la ora 11,oo , se fierbea porumb, bineânţeles că nu pentru bătrâni, ci pentru cele din rândul salariatelor care stau toată ziua la bucătărie, iar fasolea pentru bătrâni încă nu era pusă pe foc la fiert, pentru masa de prânz, care se serveşte la ora 13,00.
Menţionăm că au servit mâncarea nefiartă suficient şi ca atare a rămas nemâncată de bătrâni. Când se serveşte masa, bătrânii sunt zoriţi de bucătăreasă să mănânce mai repede, pe motiv că programul ei se termină la ora 14,00 şi nu mai are timp să debaraseze mesele şi să spele vasele. Bănuim că interesul pentru care îi grăbeşte pe bătrâni este altul, ca să rămână mâncarea, ce poate fi folosită în scopuri personale”, ne scriu alte rude ale unui bătrân, disperate, nevenindu-le să creadă că mai sunt şi astfel de oameni fără suflet.
„Gestul celor care au obligaţia să le dea bătrânilor în gură cu lingura, celor care nu pot să mănânce singuri, este şi mai inuman, deoarece nimeni nu face acest lucru. Bătrânii stau şi se uită în tavan lihniţi de foame, dar cu mâncarea la nas, pe noptieră, gest „interpretat” de salariate că vezi Doamne, acestora nu le-ar fi foame, drept care mâncarea este dusă înapoi la bucătărie, de unde bănuim că ia aceeaşi destinaţie...
Aceste rele tratamente amintesc, poate exagerăm din cauza supărării, de lagărele de exterminare naziste, unde bătrânii noştri au ajuns cobaii unor salariate plătite chiar din banii acestor amărâţi sau ai noştri, care numai noi ştim ce sacrificii facem pentru a putea asigura aceşti bani, lipsindu-ne chiar noi, cei din familie, de unele lucruri strict necesare pe care nu ni le mai putem permite.
Mai amintim şi faptul că bătrânii deshidrataţi ajung la Spitalul Novaci leşinaţi de foame, fapt confirmat şi de dr. Savu Frăsia, căci aceştia nu sunt lăsaţi să bea nici apă, pe motiv că urinează des şi ele nu au chef să-i schimbe toată ziua...”, scriu şi alte persoane cutremurate de aceste tratamente inumane.

„Stând închişi, de multe ori bătrânii nu mai ştiu nici ce anotimp mai este”

„La acest cămin credem că nu se pune problema deratizării, deoarece fiind pe la tatăl meu în mai multe rânduri, am văzut o mulţime de gândaci de bucătărie umblând pe pereţi, prin sertarele noptierelor şi chiar prin aşternuturile bătrânilor, ceea ce ne face să credem că pot umbla nestingheriţi şi prin farfuriile cu mâncare, ca să nu mai vorbim ce se întâmplă pe timp de noapte...
Având în vedere că aspectele semnalate mai sus sunt doar o parte din „blestemăţiile” pe care le îndură bătrânii în acest cămin, vă rugăm Domnule Preşedinte (al Consiliului judeţean – n.n.) să numiţi o comisie de control care să constate aceste lucruri la faţa locului. Printre altele, aş dori să ştiu dacă banii pe care i-am achitat la Centrul pentru vârstnici au fost contabilizaţi, deoarece de fiecare dată că nu este contabila, că nu au chitanţierul, fiind închis în birou etc., iar la cererea mea mi-au semnat de primire pe câte un petec de hârtie.
Am ales această cale ca prin măsurile ce le veţi lua să aducem o rază de lumină, de speranţă şi bucurie în viaţa acestor bătrâni aflaţi acum la limanul vieţii...”, reproducem din altă scrisoare înaintată Consiliului judeţean.
„Am fost într-o dimineaţă acolo şi am fost surprinsă să-i găsesc pe bătrâni scoşi la aer, în curte, căci acest lucru se întâmplă mai rar. Tocmai li se dăduseră câte o felie de pâine şi un cremvurşti, care nu însemnau mare lucru. Alături, un bătrân, nesăturându-se, a strâns între dinţi marginea unei pături, clănţănind din dinţi de foame. Tatăl meu a mai mâncat câteva felii de parizer cu pâine şi două banane, de şi-a mai potolit foamea şi ameţelile. În primăvară, când l-am vizitat într-o zi, pierzând noţiunea de timp, din cauză că nu mai ieşise prin curte, tatăl meu a stat puţin pe gânduri apoi mi-a spus că peste puţin timp va veni toamna, când se va lăsa şi frigul... De multe ori când îl vizitez, de teamă să nu fie auzit de salariate, plânge, strângându-mi mâna neputincios că nu poate spune ce are pe suflet. Vă asigur eu că nu plânge de bucuria revederii...”, ne mai scrie fiica unui bătrân, foarte afectată de cele văzute acolo.
Aflasem, din sursele noastre, că Mihaela Fâlcan, şefa Centrului pentru vârstnici, a dispărut de ceva vreme, în prezent aflându-se în concediu. După ce şi-a depus demisia, speriată de atâtea reclamaţii. Adică a plecat pe uşa din dos, fără să-şi fi lăsat loc nici de bună ziua măcar. Ar fi fost frumos să dea ochii şi cu noi, pentru a lămuri unele lucruri.
Chiar şi Pantelimon Todea, primarul oraşului Novaci, a fost cam zgârcit la vorbă, fiind hotărât să facă ceva pentru ca acest cămin să nu fie închis: „Căminul de bătrâni a fost făcut pe un program Phare. Problemele de aici au început să apară după ce bugetul local, la împărţirea lui, nu a putut să suporte cheltuielile. Atunci am fost obligaţi să-l transformăm într-un serviciu de asistenţă socială. Momentan el este ocupat la capacitate, 30 de locuri, fiind 15 bărbaţi şi 15 femei.
Încercăm, cu ajutorul unor oameni de bună credinţă – asta înseamnă sponsorizări – ,cu ce mai încasăm de la bătrâni, să-l menţinem în funcţiune. Adică, cu mici probleme, ar trebui să mai umblăm şi la angajaţi. Din 26 nu s-au oprit decât 16 sau 17 angajaţi. Consiliul local, pentru că Serviciul este al acestuia, a organizat concurs pentru postul de şef de serviciu. În maxim două săptămâni se va ţine şi acest concurs.
Eu sper şi cred că vom reuşi să găsim un mod de rezolvare şi să rămână în continuare în funcţiune. Şi datorită faptului că este amplasat într-o poziţie foarte bună, bătrânii se simt foarte bine şi vom căuta să le oferim condiţii de trai cât de cât mai decente...”

„Unele fete nu fac nimic, decât să facă pe şefele şi atât”

La intrarea în curtea căminului, spre surprinderea noastră, întreg personalul era afară cu toţi bătrânii, iar uşile şi ferestrele pavilionului închise ermetic, pe motiv că se făcuse deratizare. La o masă, în dreptul intrării principale, se aflau două femei şi un bărbat: Ionela Popescu, contabila, care ţinea locul şefei centrului, şi Mariana Bălaşa, bucătar, exact persoanele de care aveam nevoie, în lipsa celorlalte, iar bărbatul, cât a-i clipi din ochi, s-a evaporat...
Le-am expus pe scurt motivele vizitei şi ce hram purtam, dorind să ascultăm şi părerea lor. Din păcate, nu au vrut să se lase fotografiate, pe motiv că nu sunt... fotogenice!
Ionela Popescu, 24 ani: „În primul rând ne confruntăm cu probleme financiare, ca peste tot. În al doilea rând, bătrânii sunt ajutaţi în măsura în care pot cele 4 infirmiere şi cele două îngrijitoare. Pentru că unele din cele 4 fete nu vor să facă nimic, decât să fie şefe şi atât. Chiar dacă am avut un conducător care nu a fost luat în seamă. Şi eu, având vârsta pe care o am, nu mă ia nimeni în seamă, pentru că sunt mai mică decât toate. M-au luat peste picior... Mă iau în seamă decât foarte puţin. Nu-şi văd de lungul nasului... (Dacă aşa se poartă cu ea, nu mai vorbim de purtarea lor cu bătrânii! – n.n.). Nu neapărat. Eu nu cred că bătrânii au vreo nemulţumire, părerea mea. Suntem puţini: 4 infirmiere, două îngrijitoare de curăţenie, două bucătărese, 2 fochişti şi 4 asistente medicale, 16 oameni  de toţi. Se strâng 180 de milioane de lei pe lună. Şi se cheltuiesc pe facturi, către furnizori: mâncare, apă curentă, gunoi, şi în aceste condiţii banii pentru salarii nu mai rămân. Despre doamna directoare nu ştim ce să mai spunem. Aşa am înţeles, a rămas în concediu şi nu va mai reveni pe funcţie. S-a scos postul la concurs. Medicamentele sunt date de asistente. Aparţinătorii aduc medicamentele, conform scrisorilor medicale, iar dacă se ivesc probleme de sănătate îi transportăm la spital cu salvarea. Infirmierele trebuie să-i ajute să mănânce, fac curăţenie, îi schimbă, pentru că 50% dintre ei au pemperşi”.

„Acest lucru s-a întâmplat de câteva ori”

Mariana Bălaşa, bucătar: „Că oamenii ar plânge de foame, eu aş contesta această plângere, pentru că nu cred că este adevărat. Chiar vă rog să discutaţi cu bătrânii, cu cei care pot vorbi... Programul meu începe la ora 6 dimineaţa şi se termină la prânz, la ora 14,00. La ora unu se serveşte masa, dar eu nu ştiu dacă a fost vreun caz să le cerem să se grăbească sau să iasă afară. Întotdeauna s-a plecat după ora 14,30. Chiar şi la trei. Fiindcă sunt bătrâni şi noi ne gândim că trebuie să mănânce. Mâncare îi mai ţine pe dumnealor. Referitor la fasolea servită nefiartă, am avut o fasole bob mai veche, care fierbe mai greu, indiferent ce am face noi ca bucătari. Şi acasă se mai nimereşte să fie fasole din asta. Dar nu ăsta este un motiv. Acest lucru s-a întâmplat de câteva ori, până am sesizat acest lucru şi nu am mai băgat-o în consum. Poate au reclamat şi cu mazărea. Noi nu avem de unde să ştim ce fel de mazăre cumpărăm în borcane sau în cutii. Şi când servim masa, se face cu acceptul asistentei de serviciu, noi nu facem de capul nostru, cum scrie acolo...”

„Reclamaţiile pleacă tot de la angajaţii noştri...”

Ionela Popescu: „Nu avem bani pentru a angaja o firmă de deratizare. Cineva ne-a sponsorizat cu soluţia, iar noi acum am apelat la un angajat de-al nostru, care are o astfel de pompă. Deci, am făcut-o mai mult pe cont propriu, din lipsă de banii...”
Mariana Bălaşa: „Asta ne doare pe noi cel mai mult. După ce că suntem amărâţi şi o ducem atât de greu şi ne zbatem ca să fie bine, mai sunt şi aceste reclamaţii, care nu ar trebui să fie...”
Ionela Popescu: „Tot de aici pleacă. Dintre angajaţii noştri... Ne trebuie la conducere o mână de fier, să ştie să organizeze activitatea şi să-i pună pe toţi să lucreze...”
Mariana Bălaşa: „Da, bineânţeles! Păi, avem printre noi buruienile de pir... sau cum se spune, care nu dispar. Fiindcă suntem prea amărâţi, ca să mai ajungem şi pe la ziare sau prin alte părţi. Nouă nu ne trebuie aşa ceva. Avem nevoie să fim ajutaţi...”

„Nu mai am bani şi nu am cu ce continua tratamentul”

Iată ce spun şi bătrânii internaţi la acest cămin: „Condiţiile sunt bune. Nu sunt excelente, dar sunt omeneşti... Sunt mulţumit. Personalul se comportă frumos cu noi”. (Vasile Coman, 53 ani, din Târgu-Jiu); „Sunt mulţumit. Şi de cazare şi de serviciile personalului. Avem nevoie de un medic permanent. Eu am diabet. Asistenta îmi ia glicemia, iar eu îmi fac insulina. Eu am venit cu insulina cumpărată de mine”. (Alexandru Ceauşu, 67 ani); „Avem şi mâncare şi unde dormi. Suntem mulţumiţi de serviciile personalului de la cămin. Nu avem medic deloc...” (Constantin Bălan, 78 ani); „Condiţiile sunt bune. Dar dacă nu e medic, nu e nimic. Nu te consultă nimeni, nu ştii ce ai când ai vreo indispoziţie. Aştepţi să-ţi treacă... Fetele sunt cumsecade. Eu chiar acum am venit de la spital. Am stat acolo zece zile. Eu sunt bătrân acum, contează sănătatea...” (Nicolae Diaconescu, 86 ani); „Condiţiile sunt foarte bune. Referitor la masă, nu am vreo nemulţumire. Însă e nevoie de un medic de specialitate. Eu am avut un infarct, am diabet de vreo 15 ani, am avut şi operaţie la ochi. Avem nevoie de nişte reţete. Luăm cu reducere. Eu acum nu mai am nici bani şi nu am cu ce continua tratamentul. Că de la întâi nu mi-au dat nicio reţetă...” (Grigore Răducioiu, 80 ani); „Sunt mulţumit, ce să spun. Nici nu putem mânca mai mult. Am probleme cu picioarele. Nu avem doctor...” (Ion Adamescu, 63 ani).

În loc de încheiere

Întâmplarea a făcut, chiar în clipa în care părăseam căminul, să dăm nas în nas cu o comisie sosită în control de la Bucureşti. Ne-am salutat protocolar şi ne-am văzut de drum, după ce am stabilit să ţinem legătura. Eram convinşi însă că aceştia, anunţându-şi vizita, probabil la primărie, cu o zi sau două înainte, cineva de la primărie i-a anunţat pe cei de la cămin de acest lucru. Ce deratizare au făcut, rămâne de văzut, când vom reveni şi noi neanunţaţi. Că doar nu vor face deratizare atât de des...
Am încercat să-l contactăm şi pe dr. Savu Frăsia, la spital, abătându-ne din drum, dar tocmai ieşise din gardă. Am revenit telefonic în zilele următoare, când ni s-a făcut cunoscut că acesta a rămas în concediu... Vom reveni neapărat.

K. Iannis

   14:00

Da o nota acestui articol

Nota:~ 4 din 11 voturi.

1 2 3 4 5