Un erou anonim..Poetul ţăran Mihai Firiza

Revin cu aceeaşi smerenie, în ceas de taină şi linişte sufletească, când gândurile foşgăie precum carii în grinda pragului de la intrare, asupra însemnărilor soldatului Mihai Firiza, de loc din comuna Valea Mare – Gorj, datând din perioada 1938-1945, când ţara noastră a fost pusă la grea încercare, plătind cel mai scump tribut cu vieţile celor ce n-au pregetat să înfrunte duşmanul şi moartea, făcând pavăză din trup.

„Îţi trimit prin poştă o carte,
Că eu sunt tare departe,
Văi şi dealuri ne desparte.
Muma mea de lângă munte,
Să-ţi dea Domnul zile multe,
Zile multe, fericite,
Şi de Dumnezeu mărite...”, scria Mihai, mistuit de dorul celor de acasă şi de locurile dragi. Era singur în tranşee, doar el cu gândurile lui şi cu inamicul în faţă, profitând de acel răgaz ca să scrie o nouă carte poştală celor dragi:
„Îţi scriu carte rotunjoară,
Cu dor de la inimioară,
Cărticică în patru dungi,
Ce jale şi vorbe dulci,
Cărticică în patru părţi,
Ca să n-o citească toţi,
Decât singură, dumneata,
Să-ţi potoleşti inima...”
Trece prin acele locuri streine, pustiite, observând cu inima strânsă ogoarele răscolite de obuze şi casele distruse de bombardamente, cu ulucile într-o rână, şi Mihai atinge buzunarul de la piept al vestonului aspru, în care păstrează cu sfinţenie scrisorile primite de la cei dragi, aşteptând întâiul popas, ca să răspundă celor de acasă, liniştindu-i că, cu voia bunului Dumnezeu, el este bine şi să nu-şi facă griji.
„Foaie verde floricea,
maică măiculiţa mea,
eu te-aş mai ruga ceva,
să iei pălăria mea,
să pui floricele în ea,
s-o aşezi lângă fereastră,
cine o trece s-o privească,
iar dumneata, tată iubit,
să iei coasa cu care am cosit,
s-o dai la altul să cosească,
să nu stea să ruginească,
să cosească la trifoi,
cât oi fi eu în război,
să cosească şi la spini,
cât oi sta eu prin streini”.
La fel de greu îi vine lui Mihai, când revede mereu în minte, ca pe o iconiţă, chipul drag al iubitei:
„Copilă, copilă dragă,
Cu guriţa ca o fragă,
Ştiu că eşti nemăritată,
Dar şi eu sunt în armată,
Căci sunt militar legat
Şi nu pot să vin în sat,
Multe dealuri ne despart
Şi nu ne putem vedea,
Eu gândindu-mă la tine,
Viaţa îmi pare foarte grea...”
La un moment dat, măcinat de dorul celor de acasă, cu arma pe genunchi, înainte de a scrie o nouă carte poştală, Mihai dă frâu liber lacrimilor care îi ard obrajii ţepoşi şi scofâlciţi de atâta suferinţă:
„Mamă dragă, simt durere,
Când la tine mă gândesc,
Lacrimile curg şiroaie
Şi nu pot să le opresc...”

Fără îndoială, Mihai Firiza este un poet ţăran, înzestrat cu acest har încă de tânăr, ale cărui versuri sunt de un tragism şi o nobleţe mişcătoare. Din ele răzbate spiritul românului de rând, care, după terminarea războiului, s-a reântors la vatră, credincios muncilor câmpului, preferând să rămână un erou anonim, ca de altfel şi rapsod popular, a cărui creaţie zace şi acum într-un sertar, demult uitată, încântând din când în când doar ochii fiului sau nepoţilor săi.

Acest meşteşug însă, a fost moştenit de fiul său Sabin Firiza, membru al cenaclului literar „Columna”, care, se pare, într-o bună zi va face şi acest pas al ieşirii din anonimat, încredinţând cele scrise luminii tiparului...

Foto: Sabin, fiul lui Mihai Firiza, poet ţăran ca şi tatăl său.
Ion Şoldea

   20:42

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5