Spovedanii file de jurnal

11 aprilie 1951 – Târgu-Jiu
Cum te-aş putea sărbători, zi a sufletului şi a luminii? Cum aş putea închide în cuvinte buchetul care a înflorit din gânduri? Şi totodată, ce caut eu la începutul atâtor pagini albe? Iată-mă emoţionat şi confuz...
Din nemărginiri de restrişti, tivite cu destrămări şi speranţe, voiu aduna pentru Lia, ca un prieten, o picătură de gând bun şi frumos, pe care o va sorbi sufletul ei ce străluceşte spre calea vieţii biruitoare...
Eu poate voiu rămâne un portar nebăgat în seamă la răscrucile acestor cărări ale destinului, prăfuit de uitare şi de zodii... Prietenia nu cerşeşte şi nu obligă.
Prietenia dă... Prietenia primeşte...
În paginile ce vor urma se vor aduna zilele şi gândurile Liei, aşa cum cerul se împreună cu pământul în orizontul speranţelor de mai bine şi cum se împleteşte primăvărateca viziune a unui poet oltean:
„Cum picură din slavă cântarea ciocârliei
Cu boabe de lumină îţi pare’ntreţesută,
Şi marginea de ceruri cu zările câmpiei
Ca două buze calde s’ating şi se sărută”.
O poartă nouă pentru viaţa ta s-a deschis, Lia...

17 aprilie 1951
O însemnare în acest caiet al tăcerilor, seamănă cu şoapta unei spovedanii, pe care o adresezi infinitului... Adună-ţi impresiile şi simţirile din ultima vreme şi mărturiseşte-ţi-le în mod liber, aşa după cum au fost mai puternice sau s-au schimbat...
*
 
Iată, la un moment dat, un fir nevăzut s-a rupt în sufletul tău. A fost poate ca un strigăt dureros de pui în preajma morţii... Şi te-ai speriat. Ba nu. Ai simţit că te prăbuşeşti şi aveai impresia că nimeni nu-ţi mai dă nici o atenţie.
Te simţeai mică, stupidă, neînţeleasă şi te dispreţuiai în faţa unei lumi mari, aspre, care te copleşea cu imensitatea şi cruzimea ei.
O răutate a nimănui – ca un blestem necunoscut – îţi otrăvea fiinţa şi îţi gândeai chinuirea cu pasiunea unui viciu. Te înstrăinaseşi de tine, te goneai de viaţă... Râsul tău? Era un refugiu, o mască, dar râsul tău era gol, pentru că nu credeai în el şi nu mai acopera nicio credinţă...

*

Dar viaţa nu e aceasta, Lia. Uite, mi-aduc aminte cu drag de gânduri de-ale mele stinghere, din trecut, cu care îmi hrăneam încrederea în viaţă şi mă îndârjeam s-o cuceresc... Multe zile, în copilărie, le petreceam la gară, cu prieteni de-ai mei. Priveam cu uimire şi cu drag trenul ce pleca din gară, departe, cu oameni, cu doruri multe, şi gândurile noastre se furişau în fumul plecărilor şi al depărtărilor...
Acele zări mă chemau cu o stăruitoare nostalgie şi mă simţeam totuşi prea slab să le înfrunt: mă ameţeau, mă robeau, mă chinuiau până la mistuire...
Ce oameni m-ar fi întâmpinat? Ce minciuni mi-ar fi surâs?
Dar dorul de a le străbate, se înfiripa voinic şi încrederile fâlfâiau până lângă creste de semeţie... Luam puteri din propria mea timiditate. La urma urmei, viaţa trebuie să ţi-o făureşti singur. Cu voinţă. Cu dârzenie. Cu credinţă în tine.

*

N-am întâlnit prieteni în viaţă. Am întâlnit numai oameni. Şi oamenii sunt foarte egoişti. Mi-au ridicat bariere şi au căutat să mă îngenunche, să mă înşele, să mă mintă, să mă ucidă...
Şi ce importanţă au avut toate acestea? Puteam dispărea tot atât de anonim, ca şi o gâză.

*

În jocul periculos al vieţii este o regulă nescrisă: nu te grăbi. Aceasta e frâna de a nu te da învins.
De ce? Foarte simplu. Fiindcă fiecare trebuie să construim un ideal – modest şi sigur – pe care trebuie să-l realizăm. Cel mai adesea, idealul nostru poate fi în ajutorul altora, şi toţi la un loc, ne ţesem în pânza unui destin universal prin care trebuie să ne ridicăm către o perfecţiune aproximativă.

*

Trebuie să iubim viaţa şi oamenii, pentru că ei, prin necazurile şi durerile pe care ni le produc, ne învaţă să fim mai presus de răutăţile lor mici.

*

Nu ştiu cum vei citi aceste rânduri. Se pare că nu le citeşti singură... Cred că nu e bine aşa. Păstrează întotdeauna un colţ de suflet, care să fie al tău.
Tu însă, nu vrei – aş crede puţin – să mai speri.

*

Eşti inteligentă, dar nu ai curaj să o crezi. De ce nu mă crezi pe mine atunci?
Ai imaginaţie şi suflet bun. Dar frica te stăpâneşte. E o frică metafizică. Ai uitat însă că nu eşti singură? De ce nu ai stabilitate în păreri?
Ascultă-mă pe mine şi cere-mi sfatul. Eu îţi port noroc. Sunt doar prietenul şi profesorul tău.
Nu am dreptul să te mint şi nici nu doresc lucrul acesta. Tu eşti un element de valoare pentru viaţă şi pentru societate.

*

Doresc să-mi scri mai mult tu. Ai multe să-mi spui, sunt sigur. Gândeşte-te bine. Le-am citit în ochii tăi. Mă bucur nespus să-ţi citesc rândurile şi să-ţi descurc nehotărârile. Prin scrisul tău mă vei ajuta să te cunosc mai bine şi vreau să te cunosc bine de tot. Îmi face plăcere. Şi tu ai puţină nevoie de o prietenie bună şi înţelegătoare.
Aci e secretul renaşterii tale. Ia să-mi răspunzi tu sincer:
1) Te plictiseşte această convorbire a noastră prin scris?
2) Ce deosebire crezi că ar putea fi între un om inteligent şi între un om deştept?
3) Ce îţi place în purtarea mea faţă de tine?
4) Ce nu îţi place în purtarea mea faţă de tine?
5) Îţi plac călătoriile? Pe unde ai vrea să voiajezi? De ce?
S. S.
* N.R. Aceste spovedanii sunt reproduse din jurnalul prof. Stelian (Bică) Sterescu, pe când avea vârsta de 41 de ani, iar desenul este executat cu stiloul de Gelu Ionescu, la 10 mai 1970, un prieten apropiat şi coleg de cenaclu.

   06:05

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5