Sărbătoarea poeziei

Pentru Florica Dumitru-Feroiu poezia este..., a fost de fapt, o adevărată sărbătoare. Fără să vreau, am acest moment de ezitare, cutremurându-mă în interiorul meu, cuvântul frângându-se la mijlocul frazei, reamintindu-mi că Florica ne-a părăsit cu mulţi ani în urmă, la numai 34 de ani (n. 6 aprilie 1956 şi dec. la 13 august 1990), după ce a dat viaţă fiului ei Florin Marian, aşa cum consemnează un cronicar al vremii pe marginea acestui volum: „...la 12 august 1990 dă viaţă copilului Florin Marian, după care a doua zi moare, vremuindu-şi veşnicia în cimitirul din Leleşti, alături de mama soţului ei” (Zoia Elena Deju).
A publicat prima oară poezii în revista „Jiul”, fiind elevă la Liceul „Tudor Vladimirescu” (în perioada 1971-1975), apoi în „Gorjeanul”, în revistele „Ramuri”, „Vatra” şi alte publicaţii. În anul 1981 a absolvit cursurile Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii Bucureşti, secţia română-franceză, cu media 10, când a primit repartiţie la Liceul nr. 5 din Târgu-Jiu, unde a predat limba română şi limba franceză.
Dar mereu ne revine în memorie acel sfârşit de an fatidic, ca o obsesie, obligându-ne să ne restrângem referirile la un segment de viaţă atât de scurt, pe care ni l-am fi dorit cât mai lung... A frecventat cenaclurile „Columna” şi „Cristal”, iar în anul 1982 a primit premiul pentru poezie, fiind laureată a Festivalului Naţional „Tudor Arghezi”.

Tot cronicarul amintit mai sus, Zoia Elena Deju, îşi încheie însemnările cu această notă de apreciere a calităţilor tinerei poetese, ca un adevărat freamăt adolescentin: „poeziile Floricăi Dumitru izvorăsc dintr-o sensibilitate mediativă în care se regăseşte atât freamătul adolescentin cât mai ales nevoia de idealuri, de certitudini, de afirmare, cu întregul carusel de nelinişti, de interogaţii şi dubitaţii existenţiale”.

„Sunt ca un crin ce vrea să-alunge vara,/ Plătind tribut cu propriul Destin” (Amintiri dintr-o iarnă a sufletului), i se topeşte sufletul ei în tristeţe, în timp ce în inimă îi sunt alungate amintirile; presimţindu-şi nisipurile însângerate de amurgul nemilos al vieţii lăsat peste clepsidra trupului ei atins de ceaţă şi ochiul nu mai ştie să distingă timpul.
Zborul ei frânt, în plin avânt, ademenit de anii ei tineri, ca un cântec întrerupt brusc, rămas ca o rană adâncă pe cer... „Anilor tineri,/ Vouă vă închin/ Lumina soarelui,/ Vouă vă dau zâmbetul/ De primăvară!/ Anilor tineri,/ Rămâneţi cu mine,/ Opriţi anotimpuri/ Şi zile,/ Anii mei tineri,/ Rămâneţi cu mine!” (Anii mei tineri).

Ce linişte apăsătoare. Ca un gol în clepsidra spartă, ce o desparte de dragul ei soţ, ca un prinţ din ape, ce îl aştepta seară de seară cu înfiorare... „Între noi e o lume,/ Fără de Dumnezeu...”, în care nici zâmbetul nu mai e un pod ademenitor, peste anii de voievod...
Ca o amforă lovită,
Ca o vârstă netrăită,
Ca un foc care se stinge,
Ca o cumpănă ce plânge...
(Neâmpliniri)

Ionel Miu

   23:52

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5