Dovezile concrete ce ne apropie de adevărul uitat în negura vremii sunt următoarele întâmplări din acea perioadă, în timpul anilor 1941-1942, când bravii noştri ostaşi au trecut Prutul, redobândind pământul strămoşesc al Basarabiei. În Gorjul nostru şi mai precis în comuna Stăneşti, în câmpia acestei comune, a luat naştere un aerodrom de aviaţie, unde a poposit ca transferat aerodromul de la Tecuci. Venirea tinerilor aviatori în Târgu-Jiu făcuse ca majoritatea frumoaselor noastre fete gorjence să-şi uite iubirile autohtone, să-şi facă din ochi rachete către cerul azuriu al noilor iubiri. Prima victimă a pătimaşelor iubiri a căzut chiar fiica profesorului meu de matematică Victor Daimaca, care era „Mis Gorj”, ca frumuseţe, frumoasa „Mia Daimaca”. Mămicile fetelor noastre le certau că pantofiorii lor se juliseră pe la vârf, deoarece rămăseseră cu ochii în nori şi de atâta dragoste nu mai ştiau pe ce pământ călcau.

Acest eveniment a stârnit mâhnire în sufletele tinerilor noştri, mai ales ale celor sensibili sufleteşte. Şi ca drept răzbunare, din ghemul de ghimpi al versurilor satirice au ţâşnit în paginile vârstnicului şi mereu tânărului ziar, publicaţia noastră de suflet - „Gorjanul”, o serie de satire, epigrame, parodii, în care umorul era împletit cu nostalgia iubirilor trecătoare, şi totodată cu descrierea moralităţii unor oameni. Alături de aceste publicaţii zilnice, apăreau versuri dedicate hărniciei şi dragostei de ţară. Toate aceste publicaţii din „Gorjanul” nostru simţeau nevoia unui cenaclu literar la Târgu-Jiu. Iniţiativa cenaclului se datoreşte neuitatului profesor de limba română Stelian Sterescu, de la fostul liceu comercial, prietenul tineretului, care îl adorau şi i se adresau cu cel mai cald cuvânt sufletesc, zicându-i toţi „Nenea Bică”. Acestei iniţiative i se alătură nume de prestigiu, de oameni ce au creat cu sensibilitatea lor sufletească opere literare de neuitat, ce cântau frumuseţea, tinereţea, hărnicia, gluma, tristeţea mediului nostru gorjenesc. Să-i luăm pe rând pe toţi cei ce formau acest cenaclu. Poetul volumului de poezii:”Cântece pentru dimierii mei”, domnul învăţător Dumitru Tătăroiu, poetul Jaleşului, cel mai activ publicist al ziarului „Gorjanul” în timpul acela. Versurile din volumul „Cântece pentru dimierii mei”, ale lui nenea Dumitru Tătăroiu, cântau vrednicia şi inventivitatea, munca şi cinstea oamenilor de pe Jaleş, Stolojeni, Câmpofeni şi Arcani. Ei plecau cu carele sau călări pe cai, să adune dimiile cetăţenilor până la Dunăre. Pe baza cinstei ce se găsea pe atunci în ţara noastră, cetăţenii cu dimia o încredinţau dimierilor pentru piuă, fără nicio chitanţă sau act, şi pe încrederea ce o aveau unii în alţii. Se legau prietenii de neuitat, de care azi am avea nevoie în viitoarea economie de piaţă. Versurile lui Dumitru Tătăroiu au rămas nepieritoare pentru oamenii de pe Jaleş şi, din păcate, în revista „Crinul satelor” nu s-a spus nimic, în primul număr, despre acest confrate mai mare al domnilor Gârdu şi Cănăvoiu.

Concomitent, apare pe arena literară a Gorjului domnul învăţător şi inspector şcolar, autor de gramatică şi citire pentru şcoala primară, Nicolaescu Monu, din comuna Stăneşti, ca un prozator deosebit, plin de farmec şi umor fin, de nuanţă satirică, reprezentate prin schiţe şi nuvele. Schiţa „Amanta cu cei şapte răţoi” a provocat râsete până la lacrimi spectatorilor la cenaclu, ce s-a ţinut în sala teatrului „Căldăruşe” din Târgu-Jiu. Alături de cei menţionaţi se mai adaugă poetul doctor, tânăr pe atunci, Ilarie Popescu. Poeziile doctorului Ilarie Popescu erau pline de duioşie, compătimire, tristeţe. Asemenea ca în „Moartea lui Samson” a lui Brătescu Voineşti sau „Moartea căprioarei” a lui Nicolae Labiş. Exemplu din poeziile despre „Lăstunul şi rândunica”, unde arată durerea dispariţiei uneia din perechi, tocmai în timpul construirii cuibului.

Tot în acel timp, la o pagină deosebită a ziarului nostru, apar epigramele cu suliţe fine, ca replici între cei doi intimi prieteni: domnul Cincinat Pavelescu şi boierul Alexandru Calotescu-Neicu din comuna Broştenii de Gorj. Alexandru Calotescu-Neicu avea un modest volum de epigrame denumit „Păsărel”. Era numele unui cal al boierului, căruia i se da o îngrijire deosebită, şi cu toate acestea nu lua în greutate, dând prilejul domnului Cincinat Pavelescu ca în epigramă să-l facă mârţoagă. Ca replică, domnul Alexandru Calotescu-Neicu se lega în epigramele dânsului de chelia domnului Cincinat Pavelescu, spunând că: „Dacă i-ar răsări măcar un fir de păr lui Pavelescu, i-ar da Dumnezeu şi lui un dram de minte”.

Fiind copil de 16 ani în vremea aceea, jucam în piese de teatru şi mai ales în comedii, încât colegii m-au poreclit „Birlic”. În acel timp, am făcut şi eu o poezioară cu denumirea „Populară”, dedicată rudelor, vecinilor, care au plecat la război, şi domnul prof. Stelian Sterescu mi-a publicat-o pe prima pagină a ziarului „Gorjanul”, cu numele şi pseudonimul Romulus Dobroiu-Birlic. În alt număr al ziarului, mi s-au publicat două epigrame: una dedicată fetelor din Târgu-Jiu, şi alta chiar iubitului meu profesor „Nenea Bică”, pe care mi-o amintesc şi azi. Făcuse şi dânsul epigrame fetelor din Târgu-Jiu, că era şi dumnealui cavaler, dar şi la adresa aviatorilor. Şi epigrama mea, ca replică lui nenea Bică, era aşa: Nenea Bică-n epigrame/ A vorbit de toţi, şi ce-i?/ N-ar fi avut mult succes/ De nu vorbea şi de femei!”

Toate aceste debuturi literare din Gorjanul au format primul cenaclu literar din Târgu-Jiu, cu membrii săi mai sus menţionaşi, adică: prof. Stelian Sterescu, învăţătorul Dumitru Tătăroiu, doctor Ilarie Popescu, inspector şcolar Nicolaescu Monu, epigramistul Alexandru Calotescu-Neicu şi elevul Romulus Dobroiu-Birlic.

La acest cenaclu au participat şi doi artişti ai Teatrului naţional din Craiova: Remus Comăneanu, intim prieten al boierului Alexandru Calotescu-Neicu, care a citit epigramele dânsului, deoarece boierul era şi scurt în vorbire. Marele artist al poporului Remus Comăneanu, în închiderea cenaclului, şi-a făcut monologul: „Coana Manda”, îmbrăcat în costum de cucoană de mahala, care a întrecut orice Chiriţă a lui Alecsandri sau Vetă de a lui Caragiale. De altfel, doi artişti a avut ţara noastră, care au jucat rol de femeie de mahala: marele artist Iulian, de la Teatrul naţional din Bucureşti, şi marele actor craiovean Remus Comăneanu.

Cenaclul a fost încheiat de artistul gorjean, tot de la Teatrul naţional Craiova: Virgil Florescu, ce se afla concentrat ca militar la Regimentul 18 Dorobanţi din Târgu-Jiu. Domnia-sa a recitat, cu multă artă şi meşteşug, cele două poezii de Vasile Militaru: „Focul dragostei dintâi” şi fabula „Gura lumii”.

Toţi membrii acestui prestigios cenaclu s-au dus în lumea umbrelor, pe drumuri fără întoarcere, şi am rămas numai eu ca să-i pomenesc spre aducere aminte...

Prof. Romulus Dobroiu-Plopşor