Poemele credinţei

În marea călătorie a autorului spre izvoarele credinţei, acest volum s-a născut recent, ca o împlinire a unui proiect mai vechi, la îndemnul celui ce ne-a fost prieten – prof. Dumitru Bunoiu, şi trebuie să recunosc că tare mulţi prieteni mai avea acest OM deosebit, căruia i se va simţi lipsa până la sfârşitul zilelor noastre.
Căci el l-a anunţat, într-o zi, pe autor, cu glasul acela blajin cu care ne aducea numai veşti bune: „Vremea acestei cărţi a venit”. George Dumitru îşi reaminteşte cu emoţie de acel crâmpei din memorie, „pe care nu-l voi uita niciodată, spre dezlegarea ce mă ţinuse până atunci în marginile îndoielii”.
Autorul înţelege mai bine acum profeţia gândului acestuia, când „păzitorul tainic” nu mai este în lume, de parcă îndemnul lui ar fi fost rostit ca să-i arate ce trebuia să facă.
Aşa cum apreciază şi scriitorul Doru Fometescu, înfiorat de rugăciunea înălţată de poet prin flori, apropiindu-se în acelaşi timp de izvorul sensibilităţii creştine, de misterul şi pulsaţia vieţii, „Această scriere de împlinire poetică târzie devine o carte de învăţătură şi uimire, de atenţionări la derapajul către fărădelegi, de provocări la corectarea unor erori şi metehne trufaşe, folosind limbajul lui Dumnezeu, aidoma gândurilor frumoase, mărturisirii şi recunoaşterii sentimentului ca putere verticală şi integratoare în dimensiunea universală a metamorfozei umane.

Această carte binecuvântează sărbătorile creştine pentru ca uitarea şi rădăcinile să nu ne înceţoşeze conştiinţa. Poemul Iubirea de frate devine o pledoarie a lacrimii tămăduitoare încât . Astfel, o subtilă şi tenace înţelepciune stăruie şi dăinuie în ciclul de poeme Ca Iona suntem azi, meditaţie la trecerea spre judecată şi rigoarea altor lumi”.

La fel, şi poetul Ion Popescu-Brădiceni îl surprinde pe George Dumitru, la fereastra poeziei, în două ipostaze: „Poetul scrie poezia simultan, de dinăuntru şi de dinafara ei.
Noul dialog al fiinţei cu Dumnezeu va fi purces în căutarea transfiinţei sale şi se va fi aşezat , şi să aştearnă pe puritatea de fildeş a foii de hârtie .

Descinzând parcă dintr-o stranie combinaţie dintre un Hegel fără eshatologie cu un Heidegger fără ontologie, autocunoscându-se bine şi corect, poetul îndrăzneşte a-i pe aceştia (printr-o stabilă poeticitate proprie) cu tristeţile sale apocaliptice şi cu ontologia sa – să-l citez la fel de entuziast - .
Într-o epocă a interpretării totuşi, poetul nu reduce realitatea la gramatică, nici la mesaj, ci o reinstituie ca permanent dialog (cu sine însuşi, cu aproapele său, cu Divinitatea). Pentru el, Dumnezeu este un sentiment cultural şi unul (trans)poetic”.

(Rose Tall)

   05:17

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5