Pădurea, casă şi leagăn

Motto: 
   Îşi dezbracă ţara sânul,
    Codrul, frate cu Românul,
    De secure se tot pleacă
    Şi izvoarele îi seacă,
    Sărac în ţară săracă.
        (Doina – Mihai Eminescu)

În ţara aşezată între fruntarii hotărâte din vremi de început, pădurea a fost şi este pentru români casă şi leagăn, binefacere divină, împlinindu-se prin veac porunca ce zice: „Păzeşte grădina şi lucrează, căci te-am ales ispravnic”.
Influenţa binefăcătoare, pentru sănătatea şi educaţia generaţiilor, defineşte acest ecosistem drept terapie şi leac vindecător împotriva primejdiei ce vine prin om, de la oameni.
Pădurea, asemeni unui papirus, reprezintă scrierea din orice veac şi de la creaţiune, ca pe un decret divin, ce ilustrează „comentariile” ecosistemului despre condiţia sa specială în asigurarea vieţii acestei lumi.
Avem în faţa ochilor şi-a minţii, din oricare generaţie am fi, opera magnifică a celui mai desăvârşit şi unic creator, deopotrivă Dumnezeu şi om.
Pădurea, în spaţiul pontico-dacic, se întinde ca un palat, a cărui arhitectură adună într-un buchet frumuseţile naturale ale acestui loc ales să fie ţara pe care o numim România.
Diversitatea speciilor arboretelor, bonitatea aşezămintelor forestiere, caracterizează pădurile noastre, arătând spre un potenţial economic superior. Aşezarea şi împlinirea familiei de români este determinată de condiţionalitatea reciprocă, sentimentală şi obiectivă, dintre pădure şi comunitate. Această legătură indestructibilă rămâne matricea, anii, viaţa şi slujirea creştină.
Biogeneza pădurii constituie „comunitatea de viaţă” a lumii vegetale şi animale vii, mediul de energie şi materie în care vieţuim într-o relaţie activă – biotopul, transformat, în timp, în vatră şi loc de trai.
Conexiunile contabilizează influenţa factorilor ecologici, reglând disfuncţionalităţi şi „atacuri”, ai căror autori sunt oamenii.
Ca o adevărată „ţară de pădure” , pământul românesc era acoperit, cândva, cu păduri în procent de 60-70%.
„Nevrednici învoiţi” a face răul şi în aceste vremi, împlinesc „alcătuiri neisprăvite” ce strică viaţa, familia, istoria şi ţara. Distrugerea pădurilor, după un plan haotic de exploatare şi valorificare, în scopuri personale şi de grup, aduce primejdie şi cuvânt de îndoială printre români.
În acest fel, „vremea simbolului colectiv al frăţiei creştine” se arată a fi încă departe, precum o enigmă nedesluşită nouă.
De la ordinea naturală, de la prispă şi vatră, înţelepciunea aşează rânduieli şi le păzeşte. Nădejdea capătă tărie, iar truda daruri şi drepturi, pe care stăpânirile vremelnice sunt chemate să le apere de fărădelegea, lăcomia şi ignoranţa celor aruncaţi în lume, din vremi nedesluşite şi de împovărare.
„În adâncimea istoriei noastre” pădurea îşi are loc şi semnificaţie aparte, ce nu poate fi ignorată, îngrădită de limite omeneşti (comerciale), căci coroana neprihănirii pe care o vom purta are legătura din „ramură de codru”.
Mântuirea noastră ca neam vine din credinţa ce zideşte temelii, căci „viaţa şi faptele noastre” ne urmează şi dincolo de ceea ce suntem şi putem să fim.
„Numai cel care crede, poate privi cu adevărat. Şi Poetul, ca şi natura, au crezut”.

George DUMITRU

   07:01

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5