Odrasla toamnei

Pentru cititorul încă neştiutor de existenţa poetului George Dumitru, şi care va citi cartea de faţă, lectura îi va oferi surpriza unei descoperiri/revelaţii. Pentru cel deja aflător în posesia stilului acestui senior al liricii gorjene şi române, antologia fericit intitulată Odrasla toamnei, care este, bineînţeles, poetul orfic/vizionar, îl va ajuta în a-şi fixa, definitiv, în orizontul de aşteptare ideomatică şi receptare poetico-estetică formula identitară: rostirea transrealistă.
Pe urmele unor B. Fundoianu şi Gherasim Luca, Valery sau Lorca, modernitatea târzie a lui George Dumitru tinde a se actualiza, evitând orice ispită postmodernă. Dimpotrivă, poetul rămâne într-un modernism înalt, cu cele mai izbutite texte proprii, dar şi sparge plafonul înspre o pretransmodernitate curajoasă. Semnele de recunoaştere ale acesteia, fireşte, novatoare, sunt recuperarea sacrului şi ontopoeticitatea frustă, transparentă, incantatorie.
În teritoriul imaginarului său, George Dumitru, ajuns la vârsta autoevaluării şi a privirii în oglindă, reinstituie ecourile clasicităţii greco-romane şi a celei italo-franceze de mai încoace, reînvie sensurile transumane, se lasă furat de splendorile peisajelor bucolice/idilice ori reclamă, ca un veritabil erou al zilelor sale, o epocă de decădere civică şi politică, dar, mai ales, economică şi, vai!, fatal socială. Încearcă cu succes, transspecii autoritare, precum glossa-psalm, rondelul-satiră, sonetul-pastel.
Poetul ne arată că se poate mişca dezinvolt pe spaţii prozodice fixe, liber, totuşi, în avântul inspiraţiei personale. Inspiraţia aceasta este dublată transcendent de o dicţiune transpersonală, reorientată dinspre mitic/fabulos spre revoltă justiţiară/diatribă compensatoare. Simbolurile, toposurile culturalo-literare traversează intonaţia imnică, transgresează ritualica sacerdotală, izbucnind aurorală în metafore fumegânde, tocmai asumându-şi suferinţa absolută a producerii perlei ca rezultat al scufundării în subconştientul magnetic al sufletului şi spiritului, al ieşirii întru a fi lovite de fulgerul inseminant al harului şi darului celui ales.
Poezia cantabilă (a se înţelege magică) a lui George Dumitru are unicitate, omogenitate, un cosmos distinct, o hermetică exemplară, deseori înscrisă pe o linie autohermeneutică responsabilă (vezi Sonet hermeneutic) şi pe o direcţie a imagologiei integrate (vezi Rondelul integrării). Se desprinde de contingent şi, totodată, de marile modele interbelice ori şaizeciste, stabilindu-se cu fermitate într-o structură autonomă, de origine sudică, deşi, pe alocuri, înnegurată apocaliptic, îndurerată filosofic, reconotată religios, în fine, victorioasă ca artă, ca frumuseţe a ideii încorporate în cuvânt, a contemplării întruchipate în acţiune cathartică.

Cu bucurie,

Ion Popescu-Brădiceni

   06:42

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5