Mă simt mai singur ca niciodată...

L-am privit cu coada ochiului într-o oglindă veche, aburită de suflarea vremii neobservate, care ne ofileşte şi pe noi cu timpul, încet, încet, întocmai unui pom. Avea faţa zbârcită, cu argint pe la tâmple şi în mustaţa stufoasă, de parcă ar fi fost arse de brumă.
L-am surprins într-o zi în faţa sertarelor bibliotecii, şezând turceşte direct pe covor şi rupând hârtiile pe care nu le mai găsea de trebuinţă, mirându-se că avusese atâta răbdare, ani de zile, aşezându-le meticulos în dosarele cu şină şi numerotându-le.
Nu-i părea rău nici pentru că le distrugea, nici pentru că îşi pierduse timpul cu ele îndosariindu-le. Doar câteva hârtii mai importante le punea pe măsuţa de alături, reamintindu-şi în ce împrejurare fuseseră scrise şi ce s-a mai întâmplat atunci.
- Ce faci, bătrâne?, l-am întrebat aproape în şoaptă, parcă temându-mă să nu-l tulbur din acest tainic ritual.
- Vine o vreme când trebuie să-mi pun lucrurile în ordine. Să fac curăţenie în urma mea. Să arunc acest balast de prisos şi fără valoare. Mă tem de ziua de mâine...
Parcă un sloi de gheaţă mi-a străpuns trupul, înfiorându-mă din creştet până în tălpi, la gândul, dacă nu mă înşelam, acelaşi cu al lui. Era ca un rămas bun luat greu, ezitând, nehotărât încă, parcă regretând că este nevoit să o facă.
Am tăcut şi i-am respectat la rândul meu tăcerea. Într-o altă seară, l-am surprins în faţa telefonului, cu agenda cea veche pe genunchi. Întinsese degetul spre tastele telefonului, după ce ridicase înfiorat receptorul, apoi s-a răzgândit brusc, închizând agenda.
- Ce faci, bătrâne?, l-am întrebat în şoaptă, cu vocea sugrumată de emoţie, parcă ghicindu-i gândurile.
- Mi-am consultat agenda cu telefoanele prietenilor mei şi abia acum constat cu durere că mulţi dintre ei îşi dorm somnul cel de veci de mai mult timp... Mai sunt câţiva. Parcă mă simt mai singur ca niciodată. Nu-mi vine să cred. Înainte eram un grup atât de gălăgios, plecat pe acel drum al vieţii aşa de lung. Şi acum, când îmi arunc privirea peste umăr, înapoi, mă cutremur când realizez câţi am mai rămas, încât mă sperie gândul că într-o bună zi am să mă trezesc singur. Sau n-am să mă mai trezesc deloc...
Îşi privea cărţile şi lucrurile din odaie parcă cu alţi ochi. Parcă mângâindu-le, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun de la ele, retrăind încă o dată toate acele amintiri care îl legau de ele, abia acum realizând cât de preţioasă poate fi viaţa.
Parcă este mai cumpătat la vorbă şi la port. Ştie că timpul nu aşteaptă. De ceva vreme s-a aşezat la masa de lucru pentru a-şi scrie cărţile. Să pună totul pe hârtie. Convins că merită să lase ceva în urma lui.
Ies din încăpere în vârful picioarelor, de teamă să nu-l deranjez, alungându-i gândurile şi amintirile întocmai unui roi de fluturi ce se încăpăţâna să revină, după ce a dat un ocol încăperii, aşezându-se în acelaşi loc, atras parcă de albul hârtiei întocmai unei tainice ferestre deschisă spre altă lume...
Trebuie să recunosc, cu oarecare strângere de inimă, că cel de dinaintea oglinzii nu este nimeni altul decât... eu! Întrerup pentru o clipă scrisul, după o noapte albă, convins că şi azi mă voi bucura de o zi la fel de frumoasă...

(I.Åž.)

   13:02

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5