La izvorul Motrului

Culegerea de versuri, de ieri şi de azi (Editura „Măiastra”, Târgu-Jiu, 2008), trădează o mai veche pasiune a autorului, Victor Troacă, surprinzând în acelaşi timp – cercetarea spiritualităţii zonei sale natale şi convingerilor cumulate cu timpul, impresionat de oamenii în vârstă, dar şi de versurile bătrâneşti pe care le ştiau, la rându-le, tot din bătrâni sau erau compuse chiar de aceştia.
Tradiţiile, ocupaţiile, trăirile, bucuriile şi necazurile sătenilor, de-a lungul vremii, au fost exprimate în cântec şi vers, mai mult sau mai puţin stilizat. Fiecare poezie, ca şi autorii, au povestea lor. Astfel, Victor Troacă ne dezvăluie un vechi obicei al dascălilor pe care nu-l mai întâlneşti în zilele noastre: „În anii la care facem referire, elevii aduceau la şcoală, la solicitarea profesorului de limba română, astfel de versuri vechi, pe care fiecare elev le culegea de la familie şi le consemna în caiete speciale de amintiri şi suveniruri”.
La fel de impresionantă este şi povestea celor doi tineri, crescuţi departe de lume, la un conac al lui Ionel Pleşu (Teter) din Culmea Cernei, care învăţaseră ceva carte, aşa cum reiese din însemnările lor pe spaţiile albe ale filelor unei simple cărţi de geografie, consemnate de Marioara Arjocescu şi Mihai Arjocu: „Frunză verde de un spănat/Mândruţă dintr’altu sat/Mititică eşti de stat/Şi dulce la sărutat./Dulce cum oi fi mata/Nu este la nimenea/Mândruliţă de demult/Eu nu pot să te mai uit/Până m-oi băga-n pământ” (fragment din Cântec).
Elisaveta Troacă (Veta Ioanii Babii) a încropit versuri de jale şi dor faţă de soţul său, pe care le cântase ani în şir, iar după 15 ani de la decesul lui, le dictează unuia dintre copii, înserându-le într-o scrisoare pe care o trimite fiicei sale celei mari, înstrăinată de casă: „Foaie verde-un bobocel/Îţi scriu Veto un cântecel/Ca să treci dealul cu el/Să treci dealul fluierând/Să vii la mine cântând./Că aşa treceam şi eu cu tine/Când erai în braţe la mine./Şi treceam dealuri cântând/După tatăl tău plângând/Că de noi s-a depărtat/În pământ s-a pitulat/S-a pitulat sub iarbă verde/Niciodată nu se vede/Numai pozele-n perete/Nu li foame, nu li sete/Nu li dor de codru verde” (Cântec).

Un remarcabil şi apreciat cioban din partea locului, Nicolae Lăzărescu, cu înclinaţii apreciabile de creator popular, i-a plăcut să cânte în versurile sale locurile, văile şi plaiurile pe unde şi-a mânat turmele de mioare. Stâna şi susurul Cernei l-au impresionat atât de mult încât le-a doinit în versuri, pe care le-a consemnat în carneţelul pe care îl purta permanent la el: „Foicică măr rotat/Bulzule frumos şi nalt/Munte frumos cu poteci/Zănogi şi izvoare reci/Vara cu noi o petreci/Şi la poale de pădure/Cin’ te calcă să se mire...” (Bulzule frumos şi nalt).
O poveste la fel de frumoasă este cea a Aniţei Bisericosu, care făcea parte dintr-o trupă locală de muzică populară lăutărească şi cunoştea îndeaproape felul şi caracterul oamenilor, cărora le cânta, aşa cum era obiceiul, la ureche: „Foaie verde de trei peşti/Hai mândro să mă petreci/Până-n gară-n Cărbuneşti/Şi-acolo să mă cinsteşti./Nu cu pâine şi halva/Numai cu guriţa ta./Nu cu pâine, nu cu miere/Numai cu buzele tele/Când va şuiera maşina/Să vii mândro să-mi dai mâna” (Foaie verde de trei peşti).

La rândul său, chiar autorul acestei culegeri de versuri, dă dovadă de o asemenea îndeletnicire, primele sale încercări datând încă din anii tinereţii: „Măicuţă dragă, de când ştiu/S-adorm, cu drag îmi şuşoteai,/Spuneai cuvinte, dar într-un pustiu,/Pentru că doar tu le-nţelegeai...” (fragment din Mai sunt copil).

Ehe, cum trec anii şi se duc, iar versurile trădează sensibilitatea poetului ce întârzie în noapte, ascultând pădurea din vecinătatea casei, desluşind căderea frunzelor în line adieri de vânt: „Un cântec bun, o poezie sfântă/Adesea mă încântă,/E cântec de pădure-n vânt,/Ascult şi plâng şi-ncep să cânt...” (fragment din Meditaţie).
Rose Tall

   05:49

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 1 voturi.

1 2 3 4 5