Din negura vremii

În ediţia de faţă, publicăm câteva fragmente din romanul istoric autobiografic scris de dr. Nicolae Hasnaş, între anii 1946-1950, şi inspirat din viaţa Târgului (de pe Jiu) de altădată. Un roman aflat în manuscris, care a rătăcit mai bine de 40 de ani prin bibliotecile unor colecţionari, amatori de astfel de lucrări, ultimul dintre ei, un dascăl pensionar, care a cumpărat, pe o nimica toată, cărţile din biblioteca prof. Stelian (Bică) Sterescu, printre care se afla şi acest manuscris, oferit de dr. Nicolae Hasnaş prietenului său Bică, pentru a-i face un cuvânt înainte. Acesta a fost scris la acea vreme, însă Doamna cu coasa, nemiloasă, nu a mai avut răbdare ca visul lor să se împlinească, trecându-i în lumea celor drepţi.
   E de datoria noastră să scoatem la lumină astfel de comori, redându-le adevărata lor strălucire în acest act de restituire faţă de gorjeni şi nu numai, invitându-i pe cititori la o frumoasă călătorie în timp, în Târgul de altădată, de acum o sută de ani, cu oameni şi locuri atât de tulburătoare, ca o punte între ieri şi azi.
   Dar, aşa cum se cuvine, trebuie să spunem câteva cuvinte şi despre medicul „târgujian”, prin adopţie, Nicolae Hasnaş. S-a născut la 5 noiembrie 1875, în localitatea Salcea-Nicşeni, din judeţul Botoşani, şi a lucrat foarte mulţi ani în oraşul Târgu-Jiu ca medic, apoi parlamentar, politician etc., fiind foarte bun prieten cu multe personalităţi ale vremii.
   S-a stins din viaţă în anul 1966, în Bucureşti, la vârsta de 91 de ani. Însă urna funerară a fost adusă la Târgu-Jiu, la 21 decembrie 1972, aşa cum i-a fost cea de pe urmă dorinţă, să-şi doarmă somnul de veci în mijlocul gorjenilor care l-au iubit şi pe care i-a iubit... (Ion Şoldea)

Toma Cămărăşescu, cel straşnic în aducerea „turmei” la urnă, a lăsat o urmă nepieritoare în Târgu-Jiu. Şoseaua spre Petroşani şi începutul construcţiei digului, care să oprească inundaţiile, şi a măreţului pod din metal, pod ce va rămâne peste ani.
Între alte figuri interesante din vremea aceea merită amintită şi aceea a lui Vasile Hortopan, un tânăr din Leleşti, avocat, care s-a impus în cercurile conservatoare, fiind ales deputat de Gorj în 1911. A fost chiar şi ministru al Artelor, timp de 31 de zile, cariera politică fiindu-i întreruptă de o fulgerătoare moarte în urma unui atac de inimă.
Conu Iancu Săftoiu, bun avocat şi admirator al lui Nicu Filipescu, se dovedeşte ca un bun boier cu suflet mare şi cuget cinstit.
Cu toată înţelegerea pe care încerca să le-o acorde Nicu Hasnaş, se încontra adesea cu aceşti boieri care, în toate actele publice căutau, în primul rând, să-şi urmărească interesele clasei sau ale lor personale.
Când s-a făcut uzina electrică din Târgu-Jiu, s-a pus problema să fie utilizată căderea de apă a Jiului, ca forţă motrice, dar câţiva proprietari de păduri, care voiau să îşi valorifice lemnul – combustibil pentru uzină -, au hotărât să o facă spre a funcţiona prin arderea lemnului. După câtva timp, pădurile s-au terminat şi uzina a trebuit să fie transformată spre a merge cu derivatele petrolului.
Peste alte decenii, sub ocupaţii străine, care ne exploatau sondele, neavând motorină şi uzina lăsând oraşul în întuneric, urmaşii vechilor proprietari de păduri au început să se gândească din nou la căderea de apă a Jiului, care este fără sfârşit.

În mijlocul oraşului funcţiona un fierăstrău. Era o ilegalitate sanitară. Într-un consiliu de higienă, doctorul Hasnaş a cerut închiderea fierăstrăului, pe consideraţiuni care priveau apărarea sănătăţii publice.
Titu Frumuşanu, deputat şi primar, ca de obicei şi susţinător al proprietarului fierăstrăului, aflând despre şedinţa în care urma să se hotărască închiderea întreprinderii clientului său, a venit în plin consiliu:
- Cum îndrăzniţi, voi, asta?!
- Iacă, îndrăznim, i-a răspuns Niculae Hasnaş. Schimbă dumneata legea şi atunci pot să funcţioneze întreprinderile periculoase chiar şi în catedrală!
- Omul (adică proprietarul fierăstrăului) e foarte important pentru mine. Cum nu înţelegi?
- O fi, coane Titule, dar legea e mai importantă pentru noi.
Primarul s-a înfuriat mai tare, strigând la dânşii, la fratele său Numa, care prezida consiliul, mai ales.
Atunci doctorul şi-a ieşit din răbdări:
- Dumneata nici nu ai dreptul să vii aici, decât în calitate de avocat şi să-ţi exprimi punctul de vedere civilizat. Atât. Restul, e dreptul nostru de a hotărî, neinfluenţaţi de nimeni şi de nimic.
Consiliul de higienă a închis fierăstrăul, iar intervenţia a rămas în mintea medicului realist ca o pată a politicianismului.

Dictatura lui conu Titu devenise lege. Când pleca la Bucureşti, nu mânca, ştiind că la restaurantul gării Filiaşi erau de toate, iar restaurantul îi era obligat fiindcă el îi obţinuse concesiunea.
Şi nu era o masă oarecare, nu... Şase ouă fierte, dintre care unul de gâscă. Apoi trei porţii de mâncare favorită: varză cu carne şi, în sfârşit, friptura uriaşă. Totul stropit cu vin rubiniu.
Dacă între timp sosea trenul, el vorbea pe nas:
- Spune şefului să mai aştepte cu trenul, că doar n-o să-mi stea mâncarea în gât!
Şi trenul aştepta, că doar conu Titu era mai vechi decât trenul pe aceste meleaguri.
Din cauza acestui trai îmbelşugat, gasconul suferea de diabet şi arteroscleroză şi, într-o vară, în trecere prin Paris, s-a dus să-l consulte pe medicul profesor Landoussy.
Examinîndu-l, celebrul doctor l-a întrebat:
- Ce bei? Cât bei?
- Nu sunt beţiv, i-a răspuns gasconul român. Dimineaţa servesc o cafea turcească şi două, trei romuri. Înainte de masă, cinci, şase ţuici. În timpul mesei un litru de vin, poate ceva mai mult. După masă? Sunt obligat să beau şampanie, apoi, ca să-mi potolesc setea, nişte bere, atât cât îmi trebuie să mă simt satisfăcut. Seara, iar ţuică şi vin, că doar e altă masă, iar eu respect mesele şi tradiţia lor.
Landoussy, cu faţa încruntată de uimire, i-a spus:
- Cum se cheamă, atunci, acela care la voi este beţiv?
- Apoi, acela care se îmbată.
- Şi dumneata?
- Eu niciodată nu mă îmbăt.
Medicul din Paris nu a mai zis nimic. În fapt, era o capitulare în faţa misterelor din Orient.

Altădată, conu Titu pleca la Karissbad. Înainte de despărţire, ca primar, i-a dat oarecari instrucţiuni lui Lache Pojogeanu, ajutorul său întru fericirea urbei. Între altele, i-a pus în vedere să repare şi turla bisericii din faţa Primăriei, a Catedralei adică.
Lache Pojogeanu l-a chemat la rândul său pe ungurul Laioş, cel mai priceput din meşterii cu care lucra Primăria, şi i-a pus în vedere să schimbe turla cea învechită şi roasă de vremi.
Laioş, catolic fiind, a găsit că i-ar sta bine bisericii ortodoxe dacă ar avea drept turlă o cuşmă, ceva mai ţuguiată, aşa cum văzuse el de mic copil la biserica unde îl ducea mamă-sa.
Şi iată că biserica ortodoxă din faţa Primăriei a fost dăruită cu o turlă catolică, spre marea mândrie a lui Laioş. Nu tot asta a fost şi părerea primarului la întoarcerea din Karissbad. S-a înfuriat. L-a ocărît pe Lache şi apoi pe Laioş, dar turla a rămas, fiindcă se investiseră acolo fonduri ce nu puteau fi... dărâmate.
Şi a dăinuit turla, spre mirarea vizitatorilor, mulţi ani, până ce, după primul război mondial, marele Iorga, trecând prin Târgu-Jiu şi văzând ciudata îmbinare, s-a revoltat şi a intervenit pentru refacerea catedralei ortodoxe.
Vremuri... moravuri...

(Va urma)
dr. Nicolae HASNAŞ

   08:06

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5