Câte ceva despre cărţile lui Alexandru Ştefulescu

Medicul Dan Aurelian Duminică este un târgujian legat de aceste locuri cu trup şi suflet, reânviind în scrierile sale trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat cu aceeaşi minuţiozitate şi precizie cu care ar mânui un bisturiu, căci mai întâi a fost medic şi încă un medic foarte apreciat pe plan local şi nu numai, până în prezent, când a fost nevoit, ca tot omul, să rămână în pensie. Însă nici acum nu are stare, reluând o îndeletnicire mai veche, de suflet, cu care a cochetat tot timpul, uimindu-ne şi cucerindu-ne cu harul său de bun povestitor, trădându-l pe acel cărturar şi cronicar al vremii care ne captivează şi ne tulbură cu amintirile sale cu care reânvie viaţa capitalei gorjene, o frumoasă cetate parcă zidită chiar de Dumnezeu în Ţara Jiului de Sus, cu personalităţile sale de odinioară, parfumul uitat al vechilor străzi, casele înţesate de iedera amintirilor, obiceiurile de demult, viaţa cotidiană şi pasiunile locuitorilor săi. Amintiri care incită şi ne invită la o călătorie insolită, parcă teleportaţi în timp, pe urmele trecutului din noi, cei de astăzi (sau cei ce nu mai sunt, dragii noştri buni şi străbuni, care au ales să se reântoarcă acolo, în trecut, la izvoare, de unde au pornit în viaţă), în universul idilic al copilăriei noastre, dominat de chipurile celor ce au fost sau mai sunt, ca nişte verigi mai vechi, care ne veghează drumul în viaţă şi ne insuflă acea încredere în noi, asemeni unor stele călăuzitoare. Dan Aurelian Duminică este un scriitor de stirpe veche, ale cărui însemnări sunt risipite prin mai toate publicaţiile şi antologiile încherbate de confraţii săi de condei, nişte împătimiţi ai cuvântului şlefuit, retraşi în turnul cel tainic al sufletului. Cred că a sosit vremea să ne ofere şi cartea mult aşteptată. (Rose Tall)

Când am început să exersez arta mersului „copăcel”, mă sprijineam de lespezile albe ale „Porţii Sărutului, care încă mai păstrau miros proaspăt de mortar, şi obosit, de parcă aş fi făcut înconjurul lumii, mă odihneam pe câte un scaun al „Mesei Tăcerii, privind eterna curgere a Jiului. Sunt convins că şi meşterul Brâncuşi, după ce şi-a terminat lucrarea, în şase zile cred, în a şaptea zi s-a odihnit şi el pe aceleaşi scaune, privind eterna curgere a Jiului. Buchia cărţii am deprins-o cu ochii aţintiţi la figura turnată în bronz a dascălului gorjean Alexandru Ştefulescu, iar definirea mea ca om am plămădit-o având mereu în faţă silueta metalică izvorâtă din granit a trufaşului domn Tudor din Vladimir.

Mai târziu, îndrumat de dascălii mei, nea Nicu Andriescu şi Ion Manolescu, am învăţat să caut fie desţelenind lutul Cipriei, fie cercetând carte cu carte din biblioteca generalului Tell. Acolo, în biblioteca generalului paşoptist, le-am văzut, dar nu le-am putut salva, cele trei volume ale operei lui Alexandru Ştefulescu, pentru că în acele vremuri de apocalipsă, prin anii `50, valorile culturale autentice erau destinate focului... Dar „Istoria Târgu-Jiului” am găsit-o printre puţinele cărţi ale bunicului meu, care în 1908 avea un atelier mecanic pe strada Dragalina şi care l-a cunoscut personal pe bătrânul dascăl Ştefulescu, autorul cărţii. Cuprins de elanul adolescenţei, îmi propusesem să scriu un roman inspirat din Istoria lui Ştefulescu. Am dat gata şi primul capitol pe care îl intitulasem „În casele boierului Moangă”. „Gorjul istoric şi pitoresc” mi-a căzut în mână prin anii `60, când am făcut o vizită învăţătorului Bunceanu din Nadanova Mehedinţiului. Bătrânul dascăl, păstrător de multe documente vechi, printre care şi pergamentul de pe vremea lui Vlad Ţepeş, în care se pomenea pentru prima dată numele oraşului Bucureşti, şi care acum se găseşte la loc de frunte în Muzeul Naţional, mi-a dăruit a doua carte a Ştefulescului, chiar cu o dedicaţie. Acum vreo 20 de ani, răscolind biblioteca unui alt venerabil dascăl gorjean, de data asta din Ţicleni, am găsit „Analele Academiei Române” din anii 1890-1920, 3 volume legate în piele.

Din aceste cărţi am aflat că volumul Gorjul istoric şi pitoresc a primit premiul Academiei Române, candidat la acel premiu fiind în acel an şi Nicolae Iorga – marele istoric de mai târziu. „Documente slavo-române”, a treia carte a lui Alexandru Ştefulescu, am găsit-o la învăţătorul Becherete din Vădeni, al cărui fiu, coleg mai în vârstă, mi-a făcut-o cadou prin anii `70. Aceste trei volume le-am împrumutat la prieteni, profesori, preoţi, care încercau să-şi alcătuiască vreo monografie despre şcoala lor, lăcaşul lor de cult sau comuna lor. Însumi eu am folosit date din aceste cărţi în alcătuirea monografiei Spitalului Tg. Cărbuneşti, cât şi a altor aşezăminte de sănătate gorjene. Tot prin anii `70, fiind în vizită la un bătrân învăţător din Tg. Cărbuneşti şi frunzărindu-i vechea bibliotecă, cu o bogată colecţie a revistei Jiul şi Isvoraşul, am dat de un volumaş de versuri fără copertă proprie.

După caracterul literelor din tipar, cartea părea să fie scoasă de sub teascul tipografiei lui D. Miloşescu, la începutul secolului. Volumul se intitulează Umbre şi lumini, cuprinde trei capitole şi este dedicată părinţilor autorului... Ultima poezie se intitulează „La moartea mea”. Este un testament simbolic care se încheie cu versurile: ...„Ca să păstrez şi în mormânt/ Comoara din lădiţă/ Cum i-am păstrat pe acest pământ/ Iubire şi credinţă”. Alexandru Ştefulescu este cunoscut de o bună parte din intelectualitatea gorjeană, dar numai atât. Este de datoria noastră ca opera acestui neobosit cercetător cu „dragoste de neam şi ţară” să fie scoasă la lumină, cercetată, evaluată şi redată publicului larg.

Dan Duminică

   21:43

Da o nota acestui articol

Nota:~ 5 din 2 voturi.

1 2 3 4 5