Camaradul meu Grigore

Nicu Vasilescu, autorul acestor rânduri, este un prieten mai vechi şi un bun povestitor, aşternând pe hârtie toate amintirile care îl leagă despre Târgul-Jiului aşa cum l-a cunoscut în cei 94 de ani ai săi, cu oameni şi fapte, bucuros că până şi Dumnezeu a fost atât de generos cu el, dar şi viaţa dăruită, asemeni unei cărţi pe care o păstrează în biblioteca sufletului său şi o răsfoieşte, cu duioşie, din când în când.

S-a născut aici, în acest Târg atât de frumos, în anul 1915, şi chiar numele de Nicolae l-a primit după cel al naşului său Numa Frumuşanu, care era pe atunci primar al oraşului.

Foarte multe amintiri îl leagă şi de războiul nedrept şi sângeros, care a îndoliat multe case şi suflete, care i-a răpit mulţi prieteni, iar pe alţii i-a mutilat pe viaţă, ale căror răni s-au închis greu...

Colonel în rezervă, în rândurile de faţă Nicu Vasilescu povesteşte despre camaradul său Grigore Zaharia, un om simplu din partea Rasoviţei, cu care a văzut de atâtea ori moartea pe front, acolo în linia întâi, unde prăpădul era mai mare, apoi s-au bucurat de viaţă din plin, preţuind-o aşa cum se cuvine. (Rose Tall)

Viaţa omului obişnuit se desfăşoară, de obicei, în mijlocul familiei dragi şi a preocupărilor zilnice legate de profesiunea care îi asigură existenţa.

Evenimente deosebite care te zmulg din tihna traiului obişnuit şi te expun la întâmplări neobişnuite cu mari pericole, te aduc câteodată alături de câte un „străin”, până atunci, care îţi devine apropiat şi valoros, la fel ca o rudă de sânge.

Aceste destăinuiri, făcute la adânci bătrâneţe, sunt determinate de amintirea suferinţelor cauzate de evenimentele anilor 1939-1945. Nobila îndatorire de a contribui la apărarea ţării atunci când „Patria o cere”, m-a zmuls şi pe mine din mijlocul vieţii de student la Cluj şi m-a purtat ani de zile la Şcoala de ofiţeri de rezervă, pe graniţa de apus a României şi apoi în vâltoarea războiului.

În aceste împrejurări, printre ostaşii cu care am împărţit tranşeea şi greutăţile, gerul şi pericolele de nedescris, la tot pasul, l-am cunoscut şi pe veteranul Grigore Zaharia, din Rasoviţa Gorjului, azi în vârstă de 88 de ani.

Născut la 20 iunie 1919, din părinţi Constantin şi Ilinca, a făcut, ca şi mine, parte din „generaţia de sacrificiu”, adică tinerii pe care nedoritul război i-a găsit „sub arme”, în uniformă militară.

Proaspăt instruiţi în meseria de ostaş, am fost cei mai nimeriţi să participăm cu tot sufletul la această acţiune de mari proporţii. Nu intenţionez să descriu aici „faptele de arme”, atât de vii încă în inima noastră, la care şi eu, ca ofiţer, şi Grigore, soldat, am participat în condiţii de perfectă egalitate în ceea ce priveşte pericolele şi suferinţele fizice, fiindcă este binecunoscut că „acolo” ostaşii sunt: simple instrumente în mâinile neamului; nu mai sunt bogaţi şi săraci, funcţionari, meşteşugari ori plugari, gradaţi sau soldaţi, veseli sau trişti, sunt o singură fiinţă, cu o singură misiune de îndeplinit – apărarea patriei.

Şansa ne-a surâs şi ne-a adus din nou, pe amândoi, în mijlocul celor dragi. Grigore, mai puţin norocos, a fost rănit destul de grav pe 15 ianuarie 1942, în luptele la care am luat parte în Krimeia, după un marş de 450 km prin zăpezi şi geruri cumplite, încă din prima zi de Crăciun 1941 şi până la 14 ianuarie 1942, mărşăluind în fiecare zi.

Stăm acum şi ne gândim: o fi fost Crăciun, revelion, Sfânta Bobotează, Sfântul Ion şi la trecerea din 1941 în 1942? În tihna zilelor de azi, cu maturitatea vârstelor foarte înaintate, reflectăm asupra marelui adevăr cuprins de dictonul: Să nu dea bunul Dumnezeu omului cât poate duce!”

Comportarea noastră în obligaţia de a ne apăra ţara, ne-a adus şi recompense sufleteşti, lui Grigore medalia „Bărbăţie şi Credinţă”, cu spade, mie Coroana, Steaua României şi altele. În viaţa civilă, prietenul Grigore a fost plugar şi miner, iar astăzi este pensionar şi are norocul, ca şi mine, să trăiască în mijlocul unei familii numeroase, foarte plăcută, care îl înconjoară cu multă dragoste. Şi ce frumos mai povesteşte despre viaţa de cârtiţă „de sub pământ”, dar şi despre cele suferite în iadul din Est.

Regretul meu, la aşternerea pe hârtie a acestor evenimente petrecute acum 65 de ani, este că stimaţii eventuali cititori nu au cu toţii şansa să asiste sub „bolta de viţă” din Rasoviţa sau la întrunirile camaradereşti ale veteranilor de război supravieţuitori, la evocarea cu date incredibil de precise, care nu mai vor să iasă din minţile noastre, a localităţilor cu nume greu de reţinut şi date fixe ale unor mari încercări.

Amintirile!... , mângâielile şi recompensa noastră la adânci bătrâneţe – triste sau vesele -, îţi dau certitudinea şi satisfacţia că ai fost şi tu odată tânăr...

A consemnat,
Nicu VASILESCU

   23:53

Da o nota acestui articol

Nota:~ Articol nenotat

1 2 3 4 5